În această lună, noiembrie 2013, au fost aduse modificări Legii privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Conform acestora profesorii care îi vor pedepsi pe elevi trimiţându-i la colţ sau obligându-i să stea în picioare, sau îi vor da afară din clasă pentru vre-un motiv de indisciplină, riscă să fie amendaţi cu sume între 1.000 şi 2.500 de lei. Astfel de tratamente sunt considerante degradante şi sunt interzise de lege.
Nu contestăm faptul că au fost cazuri când profesorii sau învăţătorii au avut şi practicat un comportament prin care elevii au avut de suferit, tratându-i cu brutalitate. Personal am avut parte de astfel de tratamente în perioada când eram în clasele primare, în timpul regimului comunist. Atunci problema era văzută dintr-un unghi total diferit. Profesorul sau învăţătorul erau de neatins şi unii dintre ei se comportau ca şi nişte dictatori.
Dar cu toate acestea vreau să spun că acum, dacă stau să mă gândesc dacă acel tratament mi-a făcut rău sau bine, mie şi celorlalţi copii, îmi dau seama că mi-a făcut, şi ne-a făcut, bine. Dacă atunci mi s-ar fi permis să fac tot ce vreau, şi cum vreau eu, nu aş fi ajuns bine. Mă uit în urmă nu cu regret şi ură spre acei oameni care m-au disciplinat, ci chiar cu admiraţie pentru unii dintre ei, deşi nu chiar faţă de toţi.
Mai târziu am ajuns să fac armata. Dacă se poate vorbi despre un tratament umilitor sau degradant, atunci armata în timpul regimului comunist a practicat acest tratament cu prisosinţă. Parcă tot ce se făcea se făcea pentru ca omul să fie umilit. Trebuie să mărturisesc că nu mi-a plăcut deloc, aşa cum nu mi-a plăcut nici în şcoală atunci când am fost disciplinat. Dacă spuneam că acum realizez că disciplina din şcoală mi-a făcut bine aceasta nu înseamnă că mi-a şi plăcut atunci. Evident că nu mi-a plăcut dar, fără ca eu să ştiu, îmi făcea bine, aşa cum îmi făcea bine şi armata şi disciplina de acolo. Nu am înţeles însă acest lucru decât mult mai târziu.
În cartea Plângerile lui Ieremia, la capitolul 3, Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte următoarele:
27 „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.
28 Să stea singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz (pe gât);
29 să-şi umple gura cu ţărână, şi să nu-şi piardă nădejdea;
30 să dea obrazul celui ce-l loveşte, şi să se sature de ocări.”
Iar în Proverbe 22 cu 15, Solomon, omul dăruit de Dumnezeu cu cea mai mare înţelepciune scria: „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el”.
Nu vom susţine că, procedând în felul acesta, nu s-au făcut de multe ori abuzuri şi că mulţi părinţi sau dascăli nu au ştiut cum să folosească disciplina dar acest lucru nu schimbă cu absolut nimic felul în care Dumnezeu a ales să-i formeze şi crească pe copiii sau tineri. Şi apoi abuzurile care s-au făcut au făcut, în general, mult mai puţin rău decât se face acum când, sub masca binelui copilului, se încalcă poruncile lui Dumnezeu şi se inventează metode de creştere a copilului care intră în conflict cu voia lui Dumnezeu. Rezultatele deja se văd în copiii pe care îi vedem în jurul nostru. Dacă Biblia este adevărată, şi eu susţin cu toată tăria că este 100% adevărată, atunci prin măsurile pe care mai marii noştri le-au luat nu vor face bine copiilor ci le vor face mult rău, le vor hrăni şi cultiva nebunia.
Şi oare nu aceasta se întâmplă? Oare nu nebunia este o caracteristică a copiilor şi tinerilor de azi? Nebunie care merge mână în mână cu revolta şi nesupunerea. De fapt mai marii ţărilor, pentru că nu doar în România se dau astfel de legi, nu fac altceva decât să cultive în aceşti copii nebunia şi apoi tot ei să-i bage în închisori sau în spitale de nebuni acuzându-i că au comis crime împotriva societăţii. Bieţii copii! Ne uităm la ei, îi certăm, ne mirăm de starea în care au ajuns, îi condamnăm, ne plângem de ei, după ce noi, părinţii sau „educatorii” le-am deformat gândirea şi i-am condus pe o cale greşită, cultivând ceea ce este rău în ei nu eliminând, chiar prin nuiaua mustrării. De fapt, mai întâi, ne-a cuprins nebunia pe noi, adulţii, care am sucit şi eliminat proruncile lui Dumnezeu din viaţa noastră şi, prin neascultarea noastră i-am dat voie diavolului să îşi aducă între noi învăţăturile lui stricate care duc la distrugere şi degradarea fiinţei umane.
Oriunde s-a practicat şi promovat neascultarea de Dumnezeu lucrurile au degenerat şi societatea a avut de suferit. Întotdeauna a fost rău dar răul s-a manifestat izolat, nu a fost legiferat. Acum răul este legiferat şi impus de aceea consecinţele vor fi şi mai dramatice. Dacă copilul ajunge să fie un mic rege de care nimeni nu se mai poate atinge atunci cu siguranţă că mai târziu va deveni un dictator, un nesupus, un răzvrătit. Cui face bine un astfel de om?
A existat în urmă cu mai multe sute de ani un credincios numit Fenelon. Un om învăţat şi cult, dar mai întâi de toate era un creştin adevărat. Sarcina lui, la un moment dat, a fost să se ocupe de viitorul rege al Franţei, pe atunci un copil de care nebunia era lipită cu putere. Un om al lui Dumnezeu, folosind metodele lui Dumnezeu, a reuşit ceea ce azi dascălii moderni nu mai reuşesc. Pentru că doar urmând principiile lui Dumnezeu copiii pot creşte sănătoşi.
Creştinii ştiu că problema lui Satan a fost răzvrătirea, nesupunerea, neascultarea. Iar el astăzi caută să impună acestea la orice nivel şi sub orice formă. Urmând acest model omenirea, poate fără să realizeze acest lucru, urmează modelul lui Satan iar pe Dumnezeu îl dă la o parte. Prin filmele promovate, prin desenele animate, prin Internet şi televiziune în ansamblul lor se promovează nesupunerea şi neascultarea de Dumnezeu şi de orice normă pe care El vrea să ne-o dea, spre binele nostru.
Durerea este că nu doar societatea laică este atinsă de acest flagel ci chiar ceea ce se numeşte Biserică. Şi nu trebuie să fie nici o mirare. Un copil care a ajuns să ştie bine că dacă mama sau tata îl disciplinează el poate găsi protecţie sunând la telefonul de urgenţă şi reclamând aceasta, după ce şi-a însuşit bine acest concept, nu va proceda altfel atunci când, în Biserică, cineva îl va corecta sau disciplina. Dacă el ştie bine că profesorul care se atinge de el primeşte amendă, şi, prin urmare, nu se mai teme de nimeni şi de nimic, nu va avea respect nici de autoritatea spirituală care este deasupra lui în biserică.
Când eram eu copil copiii ştiau că dacă se plâng părinţilor de faptul că dacălul i-a pedepsit mai primesc şi acasă o porţie de bătaie, aşa că mai bine tăceau. Nu alergau acasă ca să spună ce le-a făcut dascălul ci tăceau chitic. Acum nici nu s-a consumat bine incidentul la şcoală că părintele este acolo val vârtej, gată să-l nimicească pe dascălul care s-a atins de odorul său. Cum să fie supunere şi ascultare în biserică? Este absurd să credem că acasă sau la şcoală copiii pot face tot ce vreau iar la biserică să fie sfinţi. Dacă am fi rezonabili şi cinstiţi nici măcar nu ar mai trebui să avem de la ei această pretenţie.
Acum înţeleg mai bine de ce au succes la tineri acele biserici unde se vorbeşte numai despre dragoste, unde fiecare face ce vrea, unde totul este făcut pentru ca tinerii (şi nu numai ei), să se simtă bine, unde disciplina şi corecţia sunt considerate legalism şi metode învechite.
În viclenia lui duşmanul a cultivat revolta şi nemulţumirea apoi a creat acele adunări care poartă numele de „creştine” dar care au scopul doar de a le da impresia răzvrătiţilor că sunt spirituali. Ei chiar arată cu degetul spre cei ce mai vor să-i fie credincioşi lui Dumnezeu şi-i etichetează ca legalişti şi retrograzi. În aceste adunări aproape tot ce se face, chiar dacă se face sub masca religiozităţii, se face pentru cultivarea dragostei de sine. Muzica care se cântă, activităţile care se fac (sport, discuţii, excursii, ieşiri la iarbă verde, mersul la filme, etc.), mesajele care sunt transmise (mesaje care au scopul de a-i asigura creştinului confort maxim şi siguranţă maximă că îi va fi bine şi în cer şi pe pământ), toate sunt pentru cultivarea sinelui celui care s-a răzvrătit împotriva ordinii lui Dumnezeu dar care crede că este spiritual. Poate fi o înşelare mai mare?
Probabil că zilele în care păstorii care disciplinează sau mustră pe cei ce nu ascultă de Dumnezeu vor fi amendaţi sau poate chiar trimişi la închisoare pentru că au călcat în picioare demnitatea creştinului care vine la biserică doar pentru a se simţi bine, nu sunt prea departe. Pentru că trăim vremuri grele, vremurile din urmă în care legea lui Dumnezeu este aruncată la coşul de gunoi, şi aruncată la coşul de gunoi chiar şi de către cei ce se numesc creştini.
Faptul că diavolul duce lucrurile pe această direcţie pentru mine nu este o surpriză. Surpriza este faptul că părinţii creştini stau cu mâinile în sân şi nu fac nimic ca să-şi păzească copiii de nebunia care li se predă copiilor lor la şcoală. Fie nu îi interesează fie au abandonat lupta, care într-adevăr este mare, considerând că nu pot face nimic. Ori această atitudine nu spune decât că ei consideră că Dumnezeu este neputincios şi Satan a câştigat bătălia pe care o duce. Ceea ce nu este adevărat. Creştinul are o singură opţiune: LUPTA. Iar celui ce crede în Isus Hristos şi luptă hotărât îi este asigurată biruinţa deplină.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment