Fii lui Core spuneau că „un val cheamă un alt val”. Aşa se întâmplă uneori şi cu editorialele pe care le scriu, ca urmare a reacţiilor celor ce le citesc. În urma publicării ultimului editorial, cel în care am vorbit despre disciplinarea copiilor, am primit o scrisoare de la o cititoare tocmai din Canada şi care m-a provocat să scriu despre ceea ce urmează.
În acel editorial spuneam la un moment dat că nu sunt departe vremurile când păstorii care îi vor disciplina pe membrii care încalcă regulile Scripturii vor fi sancţionaţi şi traşi la răspundere. Ca răspuns la aceasta cititoarea noastră mi-a scris următoarele cuvinte:
„Am citit editorialul cu disciplinarea copiilor şi, la un moment dat, spuneai că nu sunt departe vremurile când păstorii vor primi sancţiuni dacă vor pedepsi membrii din biserici. Vreau să îţi spun că vremurile acestea sunt demult aici, în Canada. La o biserică unde am mers o vreme a fost o soră care a fost pusă sub disciplină pentru că a divorţat de bărbatul ei. Ea a dat biserica în judecată şi au trebuit să o reprimească ca membră. Îmi amintesc că spunea poezii toată duminica dar nu avea nimeni ce-i face.
O altă situaţie cu un „frate” căruia i-au fugit nevasta şi copiii de acasă şi apoi a divorţat din cauza agresivităţii lui. Au hotărât să-l pună la disciplină şi au spus că o să-i comunice acest lucru. Dar când să stea de vorbă cu el nu a mai venit nici un frate din comitet, cu excepţia a doi. „Fratele” s-a înfuriat pe cei doi crezând că doar ei vor să-l dea afară. A făcut un asemenea scandal că, până la urmă comitetul nu a mai făcut nici o mişcare iar unul dintre cei doi care au vrut să-l disciplineze a fost pe punctul să primească o bătaie în faţa bisericii. Acel „frate” e încă un „frate” de cinste în biserică, chiar dacă şi a doua soţie a fugit pur şi simplu de la el.
Sunt foarte puţini cei ce vor să trăiască curat şi fără compromisuri. Am încetat să mă mai mir de multe lucruri care se petrec în biserici (dacă le mai poţi numi aşa). Domnul să aibă milă de noi şi ai noştri, să putem trăi curat”.
Plecând de la acestea cred că este justificat să punem câteva întrebări: Mai este Biserică cea în care se procedează în felul acesta? Se mai poate numi Biserică acea congregaţie în care nu se mai poate practica disciplinarea? Mai este cu adevărat Biserică acea adunare unde nu se mai doreşte disciplinarea şi fiecare face ce vrea?
Dacă ne uităm în singurul loc de unde ne putem lua informaţiile care să ne conducă spre adevăr, adică Biblia, putem observa cu uşurinţă că acele congregaţii unde nu se practică discilplina sunt orice altceva dar numai Biserica lui Hristos nu. Pentru că acolo Hristos nu mai este Cap şi nu se mai ascultă de El. Ori unde nu se ascultă de Hristos nu este Biserică. Înainte ca Hristos să fie Mântuitor El trebuie să fie Domn şi Stăpân. Acolo unde El nu domneşte nu este Împărăţia Lui ci este o altă împărăţie, a lui Satan, orice nume i-ar da oamenii.
Am spus că trebuie să ne uităm în Scripturi ca să vedem cum stau lucrurile pentru că azi practica aceasta este tot mai puţin folosită (adică uitatul în Scripturi). Chiar şi modelul de Biserică oamenii nu îl mai iau din Scripturi ci din ceea ce văd în jur, de la televiziunile creştine care îi înşeală şi de la adunările fireşti unde harul este transformat în desfrâu şi destrăbălare. Oamenii şi-au făcut propriul lor model, creat după chipul şi asemănarea lor, nu după Scripturi şi spun aşa ca şi evreii odată: „Israele, iată dumnezeul tău, iată biserica ta!”. Dar Dumnezeu nu este implicat cu nimic în aceasta.
Ce a făcut ca oamenii din biserici să aibă o ură faţă de disciplină? Oare harul lui Dumnezeu şi chipul nou primit prin naşterea din nou sau felul lumesc de a fi şi dragostea de sine şi de lume?
Hristos a fost desăvârşit prin suferinţă. Apostolul Pavel a spus: „mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica”, chiar dacă acest lucru este greu de înţeles. Suferinţa şi disciplina au făcut parte 2000 de ani din viaţa creştinului şi din practica Bisericii dar acum, dintr-o dată, nimeni nu mai vrea să sufere şi să fie disciplinat. S-au schimbat regulile de conducere a Bisericii lui Hristos? Şi-a dat Dumnezeu seama în secolul XXI că a greşit? Sau am devenit noi lumeşti şi am schimbat noi regulile, nu Dumnezeu?
Evanghelia a fost deformată şi sucită de către falşii apostoli ai vremurilor noastre care nu mai vorbesc decât despre bine pământesc, despre viaţă fără probleme pe pământ, despre vindecări, semne şi minuni, toate spre binele omului care a ajuns să fie în centrul universului. Dumnezeu nu mai este decât un prestator de servicii pentru măria sa omul! Prin urmare omul poate face tot ce vrea şi acasă şi la serviciu şi în timpul liber şi la biserică, evident. Dragostea azi se înţelege prin a-l lăsa pe celălalt să facă tot ce vrea şi a nu-l mai atinge cu nici un cuvânt. Singura problemă este că acolo unde aşa se procedează nu mai găsim Biserica lui Hristos, orice nume ar avea clădirea pe frontispiciu.
Vorbind despre disciplină apostolul Pavel scria clar şi lămurit la 1 Corinteni 5:
9 „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii.
10 Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu cei lacomi de bani sau cu cei hrăpareţi sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume.
11 Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpareţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi.
12 În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru?
13 cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela.”
Şi el spune pentru ce trebuie procedat aşa. Pentru că „puţin aluat face să se dospească toată plămădeala” (Galateni 5:9). Adică păcatul nerezolvat în adunare se împăştie şi îi va afecta pe tot mai mulţi.
Cei ce conduc adunările şi nu practică disciplina nu îşi dau seama că se fac vrăjmaşi lui Dumnezeu. Ei caută mai mult la faţa omului şi iubesc mai mult cinstea pe care oamenii le-o dau şi foloasele materiale. Este greu să disciplinezi pe cel ce te plăteşte şi te ţine pe palme. Dar avertismentul Domnului este clar. Cităm doar un loc din multele din Scripturi în care slujitorul Domnului este avertizat că va da socoteală dacă nu veghează asupra bunului mers al adunării. Şi aici este inclusă şi disciplina. Ezechiel 33:
7 „Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea.
8 Când zic celui rău: „Răule, vei muri negreşit!” şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta”.
Dragostea este lucrul cel mai de preţ din viaţa unui creştin. După cum spunea şi Pavel în cartea către corinteni, dacă nu avem dragoste nu suntem nimic. Sau putem face orice, orice jertfă cât de mare, dacă nu este făcută în dragoste nu valorează nimic. Dar ceea ce astăzi omul firesc, sufletesc, din adunare nu mai înţelege este că disciplina nu anulează dragostea. Sau mai bine spus dragostea obligă la disciplină. Cu cât dragostea este mai mare cu atât şi disciplina va fi mai strictă. Pentru că numai aşa cel iubit va ajunge să propăşească, să urce tot mai sus spre bine.
Dumnezeu este dragoste la superlativ, nimeni nu iubeşte ca El. Şi totuşi, El care a dat ce a avut mai scump pentru noi, pe singurul Său Fiu, pe Domnul Isus Hristos, care ne-a mântuit şi ne-a împăcat cu El fără să avem nici un merit, ne disciplinează tocmai pe noi, cei ce suntem ai Lui. Şi ne disciplinează tocmai pentru că suntem ai Lui! Iată ce scrie autorul epistolei către Evrei, la capitolul 12:
4 „Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.
5 Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.
6 Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”
7 Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?
8 Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.
9 Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?
10 Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.
11 Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”
Cel rău a reuşit azi să deformeze total înţelesul dragostei şi să-i facă pe oameni să creadă că dragostea înseamnă lipsa disciplinei şi mustrării. Să-l accepţi pe cel de lângă tine aşa cum este şi să nu cumva să ai curajul să-i spui că nu este bine. Pentru că atunci înseamnă că nu ai dragoste. Până şi copiii sunt crescuţi după acest concept. Şi rezultatele deja se văd. Ei fac tot ce vor şi pentru că fac tot ce vor ajung să facă numai probleme. Cel mai rău ajung cei ce ce nu au fost mustraţi şi disciplinaţi niciodată.
Citiţi cu atenţie Scripturile şi vedeţi că Dumnezeu mustră şi disciplinează de la început până la sfărşit iar diavolul nu. Diavolul este cel ce îi îndeamnă pe oameni să facă tot ce vor, fără nici o restricţie, şi nu doar în lume ci şi în biserici. Acolo unde fiecare face ce vrea nu împărăţia lui Dumnezeu este zidită.
Azi adunările unde oamenii sunt mustraţi şi disciplinaţi nu mai au mare succes. Pentru că aproape peste tot este libertate maximă. Şi evident că spre aceasta vor alerga creştinii fireşti şi sufleteşti, nenorocindu-se pentru veşnicie pe ei şi pe copiii lor.
Cunosc o adunare unde Dumnezeu a dat mult har şi, folosindu-se de un om dăruit şi devotat adunarea a prosperat şi oamenii au început să se adune şi să se bucure împreună. Au pornit de la puţini credincioşi dar azi în adunare numărul membrilor este destul de mare. Însă pentru că cineva nu a fost de acord cu mustrarea şi disciplina şi s-a revoltat a adus peste adunare sămânţă de bârfă şi calomnie infectându-i pe cei slabi şi imaturi şi dornici de un trai uşor şi firesc iar azi adunarea este în pragul ruperii şi dezbinării. Acei oameni, poate fără să-şi dea seama (deşi aceasta nu îi va scuza înaintea lui Dumnezeu) zidesc împărăţia lui Satan, pentru că nu au vrut să accepte mustrarea.
Biserica lui Hristos, poporul Domnului, este asemănată cu o armată. Armata, înainte de orice, implică ordine. O armată în care fiecare face ce vrea nu mai este o armată, poate este o ceată de derbedei care distrug totul şi sunt puşi pe căpătuială, nenorocindu-i pe alţii. În adevărata armată mereu vei găsi soldaţi puşi sub disciplină pentru că numai aşa se poate păstra ordinea şi integritatea armatei şi numai aşa poate fi asigurată biruinţa asupra duşmanului. Oare în armata lui Hristos se cere mai puţin?
Este adevărat că uneori în adunări cei ce le conduc nu le conduc bine. Dar nu le conduc bine cei ce nu practică disciplina, care urmăresc interese personale (financiare sau de imagine), cei care dau învăţătură care intră în conflict cu Sfintele Scripturi şi îi duc pe credincioşi pe căi greşite, cei care îi lasă pe oameni să facă tot ce vor şi nu-i mustră pentru păcatul din viaţa lor. În astfel de cazuri un credincios adevărat va căuta să atenţioneze, să tragă semnale de alarmă şi, după ce îşi va fi epuizat toate mijloacele duhovniceşti pe care le are la îndemână pentru a opri răul, se poate retrage din acea adunare dacă lucrurile merg pe o direcţie greşită şi adunarea se îndepărtează de ceea ce ar trebui să fie adevărata Biserică a lui Hristos. Dar nemulţumiţii de azi nu sunt deranjaţi de faptul că doctrina nu este bună şi direcţia spirituală este greşită, sau de faptul că în adunare este păcat şi lumea se manifestă în voie, ci sunt deranjaţi de faptul că ei sunt mustraţi şi disciplinaţi, că nu le sunt satisfăcute poftele fireşti şi că se predică calea îngustă a pocăinţei. Aceasta nu pot ei suporta şi îi scoate din minţi. Însă această atitudine nu arată decât că sunt lumeşti şi că nu au cunoscut cu adevărat calea pocăinţei. Nu păstorii fireşti care îngăduie totul au probleme azi ci cei ce doresc şi se luptă să umble pe căile vechi ale credinţei, căi bătătorite de sfinţii lui Dumnezeu din vechime.
Vorbind despre disciplină în alţi termeni, un credincios autentic se va autodisciplina el, chiar înainte ca alţii să îl mustre. El nu va trata cu superficialitate nici un aspect al vieţii de credinţă şi când va constata că a greşit înaintea lui Dumnezeu sau a oamenilor va lua el măsuri împotriva lui însuşi, nu va aştepta să o facă alţii şi nu se va opune atunci când alţii o vor face, dimpotrivă, le va mulţumi. Un credincios autentic va fugi de tot ceea ce înseamnă lume şi lucrurile ei, de tot ceea ce înseamnă păcat, de un trai firesc. Pentru că doreşte progresul spiritual el va practica disciplina în ceea ce-l priveşte, se va înfrâna, nu va da curs poftelor firii şi va căuta să aibă un trai evlavios. Lui nimic nu i se va părea prea mult şi prea greu pentru că el nu mai vrea să trăiască pentru el, aşa ca şi creştinii lumeşti, ci pentru Domnul Isus Hristos.
Ca să concluzionez şi să încerc să răspund la întrebările pe care le puneam la început eu cred, după cum înţeleg Scripturile, că acea adunare care nu practică disciplina şi mustrarea nu se poate numi Biserică. Se poate numi club al fumătorilor „creştini”, sau al băutorilor de bere „creştini”, sau al iubitorilor de grătare şi mici „creştini”, sau al „creştinilor” ce iubesc mersul la ştrand, la film şi la meciurile de fotbal, sau al taberelor de vară „creştine”, sau al studiului biblic „creştin”, sau al mersului la biserică duminica, sau al conferinţelor „creştine”, etc. Pentru că fără disciplină şi mustrare se va ajunge ca fiecare să facă ce vrea şi nu bine va face deoarece natura omului este îndemnată tot spre rău. Iar dragostea care se tot proclamă şi se reclamă va dispărea, mai repede sau mai târziu, din cauza păcatului care se va înmulţi şi va creşte până va exploda. Ştiu asta tot din Scripturi, din spusele chiar a Domnului Isus: „Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24:12 ). Este vorba despre dragostea adevărată, cea care vine din Dumnezeu şi care Îl glorifică pe Dumnezeu. Pentru că dragostea firească, lumească, drăcească, se va înmulţi şi îi va înşela pe mulţi, chiar în adunări de aşa zis pocăiţi. Aceştia se vor aduna împreună, se vor simţi bine împreună dar, aşa cum scria apostolul Pavel credincioşilor din Corint, se vor aduna împreună nu pentru a se face mai buni ci mai răi (1 Corinteni 11:17). Şi din nefericire astăzi se întâmplă acest lucru în multe adunări „creştine”, adunări în care tot ce-şi doresc membrii lor este să se simtă bine.
La începutul acestui an, fiind în vizită la prieteni în Canada, printre multe altele un lucru mi-a atras atenţia. Am observat că atunci când mergeam la adunare, duminica, în faţa unui bar care era pe traseul nostru, erau aliniate (aproape perfect – erau disciplinaţi) foarte multe motociclete. Am aflat că era un club al motocicliştilor care se adunau în fiecare duminica la acel bar. Cu siguranţă ei se simţeau foarte bine acolo şi, cu siguranţă, nimeni nu avea nimic cu nimeni. Armonia era deplină. Şi chiar dacă se adunau duminica nu erau o biserică. Cred ca multe adunări nu sunt nimic mai mult decât atât.
Biserica fără disciplină nu este decât un club „creştin” al celor ce vor şi cu lumea şi vor să meargă şi în cer. Dar aşa ceva nu există decât în minţile oamenilor înşelaţi de diavolul.
Comment