Autor: A.W.Tozer
Influenţa cea mai puternică a Bisericii se simte atunci când ea este diferită de lumea în care trăieşte. Puterea ei stă în faptul că este diferită, creşte în măsura în care diferă şi scade atunci când diferenţa se diminuează.
Faptul acesta este atât de clar şi de deplin prezentat în Scripturi şi atât de bine ilustrat în istoria Bisericii încât este greu să înţelegem cum am putea să-l ratăm. Dar îl ratăm cu siguranţă, fiindcă auzim constant că Biserica trebuie să încerce să fie ca lumea cât de mult posibil, exceptând, desigur, punctele în care lumea este prea, prea păcătoasă; şi ni se spune să ne adaptăm lumii şi „să ne facem tuturor totul”. (Această folosire a pasajului, apropo, arată spre cuvintele lui Petru potrivit cărora „preaiubitul nostru frate Pavel” a scris unele lucruri pe care cei neînvăţaţi şi nestatornici le răstălmăcesc spre pieirea lor.)
Un semn sigur al caracterului ceresc al Bisericii este acela că e diferită de restul omenirii; similaritatea este un semn al decăderii ei. Fiii lui Dumnezeu şi fiii oamenilor sunt separaţi din punct de vedere moral şi spiritual şi între ei este o mare prăpastie de nestrămutat. Când persoanele religioase încearcă să treacă peste această prăpastie prin compromis, ei violează înseşi principiile Împărăţiei lui Dumnezeu.
Oamenii sunt impresionaţi de mesajul Bisericii exact atât de mult şi atâta timp cât ea este diferită de ei. Când caută să fie asemenea lor, ei nu o mai respectă. Ei cred (şi pe drept) că ea se trădează pe ea însăşi şi pe ei. Ciocnirea morală ce rezultă atunci când un fiu îndoctrinat al lui Adam se întâlneşte cu un fiu al cerului este unul dintre cele mai bune lucruri care li se pot întâmpla amândurora. Şi contrar opiniei comune, oamenii tind mult mai mult să urmeze calea lui Hristos atunci când sunt obligaţi să facă o schimbare radicală în vieţile lor decât atunci când calea li se face mai uşoară. Inima umană îşi simte nevoia de a fi schimbată, iar atunci când apare religia oferind viaţa fără o astfel de schimbare, ea nu este luată în serios de oamenii care gândesc. Omul superficial, nesincer s-ar putea să adopte un asemenea soi de religie de putere redusă, însă inima căutătoare trebuie să o respingă ca fiind falsă şi ireală.
Orice asemănare cu lumea este o negare a caracterului nostru creştin şi o cedare a poziţiei noastre cereşti.
Haideţi să ne înrădăcinăm pe muntele Sionului şi să invităm lumea să vină la noi, dar niciodată, în nicio împrejurare, să nu ne ducem noi la ea. Crucea este un simbol al creştinismului, iar crucea vorbeşte despre moarte şi separare, niciodată despre compromis. Nimeni nu a făcut vreodată compromis cu o cruce. Crucea făcea separarea între cei morţi şi cei vii. Cel timid şi temător va striga: „Exagerat!” şi va avea dreptate. Crucea este esenţa a tot ceea este extrem şi final. Mesajul lui Hristos este o chemare peste o prăpastie de la moarte la viaţă, de la păcat la neprihănire, şi de la Satan la Dumnezeu.
Primul pas pentru orice creştin care caută putere spirituală este să accepte poziţia sa unică în calitate de fiu al cerului temporar reţinut pe pământ şi să înceapă să trăiască aşa cum se cade unui sfânt. Linia precisă de demarcaţie dintre el şi lume va apărea imediat – iar lumea nu-l va ierta niciodată pe deplin. Şi fiii pământului îl vor face să plătească din plin pentru separare, însă este un preţ pe care el îl va plăti cu bucurie pentru privilegiul de a umbla în rodnicie şi putere.
