Scriam într-un editorial recent despre „omul vechi şi omul nou”, despre transformarea radicală pe care Dumnezeu o face în om prin credinţa în Isus Hristos şi puterea Duhului Sfânt. Apostolul Pavel scria: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
Ce se întâmplă dacă nu toate s-au făcut noi? Dacă doar parţial lucrurile s-au schimbat? Cred că, în astfel de cazuri ar fi bine să stăm şi să cugetăm dacă într-adevăr suntem ceea ce pretindem că suntem sau am vrea să fim.
Unul dintre lucrurile care pe mine mă pune în uimire atunci când vorbim despre creştini şi viaţa nouă este bunul simţ, mai precis lipsa acestuia. Înţeleptul Solomon, la începutul cunoscutelor sale Proverbe mărturisea care a fost motivul pentru care a scris aceste proverbe:
Proverbe 1:1 „Pildele lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel,
2 pentru cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii, pentru înţelegerea cuvintelor minţii;
3 pentru căpătarea învăţăturilor de bun simţ, de dreptate, de judecată şi de nepărtinire;
4 ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tânărului cunoştinţă şi chibzuinţă,
5 să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă”.
Deci unul dintre motivele pentru care au fost scrise Proverbele a fost ca cei ce le citesc să capete învăţături care privesc „bunul simţ”.
Termenul acesta de „bun simţ” azi aproape că nu mai spune nimic nimănui. Cu mai mulţi ani în urmă oamenii erau mult mai atenţi la acest aspect, chiar şi necredincioşii. De aceea şi relaţiile dintre oameni erau total diferite de cum sunt azi. Era un mai mare respect faţă de om.
În timp lucrurile s-au schimbat în mod radical pentru că am fost învăţaţi că azi fiecare poate să facă orice vrea şi nimeni nu mai trebuie să asculte de nimeni. Vechile norme şi valori pe care s-a clădit societatea mii de ani, pietrele de bază care au constituit fundaţia omenirii, au fost dărâmate de noii învăţători iar în locul lor au fost puse paie şi fân. Deja putem observa că cei ce au început să clădească pe aceste temelii şubrede au ajuns la eşec.
Durerea este că noi ne facem rău nouă înşine. Când bunul simţ şi aprecierea şi grija faţă de aproapele dispare atunci fiecare suntem expuşi respingerii şi desconsiderării din partea celorlalţi. Egoismul şi lipsa grijii faţă de cel de lângă noi se întorc cu putere şi furie împotriva noastră. Cu cât îi iubim mai puţin pe cei de lângă noi cu atât suntem tot mai nefericiţi. Cu cât suntem mai mojici şi mai lipsiţi de bun simţ cu atât suntem tot mai trişti şi mai înstrăinaţi. Am crezut că ocupându-ne doar de noi şi nepăsându-ne de alţii vom fi fericiţi dar s-a dovedit deja că această cărare este una care duce la dezastru şi la relaţii reci, relaţii care duc mai degabă la depresie şi suicid decât la fericire. Dragostea de sine cu care am fost ispitiţi intră, în final, în conflict cu noi înşine şi ne omoară. Şi dacă am lua aminte doar la acest aspect şi ar trebui să recunoaştem că Biblia este adevărată şi că cei ce o respectă şi o împlinesc au ales adevărata cale spre fericire.
Azi însă, vorbind despre bunul simţ şi despre tot mai evidenta lui lipsă dintre noi, spre nenorocirea noastră, vreau să mă opresc puţin asupra celor ce ar trebui să aibă acest bun simţ chiar dacă nimeni nu l-ar mai avea. Mă refer la creştini, la cei ce mărturisesc că sunt făpturi noi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu.
Pe mine mă sperie lipsa bunul simţ dintre creştini, mai ales dintre copii şi tineri. Dar mă sperie şi faptul că părinţii lor nici nu mai sesizează unde s-a ajuns şi lucrurile se înrăutăţesc pe zi ce trece.
A devenit ceva obişnuit azi ca un copil să se adreseze celor mai mari ca el cu apelativul „tu”. Profesoara este „tu”, părintele este „tu”, pastorul este „tu”. Se adesează atât de relaxat şi de destinşi celor mai în vârstă decât ei încât felul lor de a fi pur şi simplu mă pune în uimire. Nu este de mirare că, în final, nu mai există nici un respect nici faţă de părinţi, nici faţă de orice altă autoritate. De fapt autoritatea, aşa cum era ea înţeleasă cândva, nici nu mai există.
Nu copiii sunt principalii vinovaţi ci părinţii lor şi, într-o anumită măsură, liderii lor spirituali. Aceşti lideri au fost şi ei orbiţi de ideile noi ale „pedagogilor” moderni şi au crezut că dacă se coboară la mintea copiilor şi tinerilor atunci vot fi mai eficienţi în lucrarea lor. Rezultatul a fost că tinerii au profitat de libertatea care li s-a oferit şi şi-au impus punctul lor de vedere, răzvrătindu-se şi făcând ceea ce le place.
Sunt situaţii care mă pun în uimire şi parcă nu îmi vine să cred că poate fi o lipsă atât de evidentă de bun simţ între cei ce spun că sunt creştini născuţi din nou. Felul în care vorbim unii cu alţii, cum ne adresăm celorlalţi, cuvintele pe care le folosim arată că nu suntem ceea ce pretindem a fi. Dacă nu am avut cine să ne înveţe bunul simţ, acasă sau la şcoală, ar fi trebuit să fi fost învăţaţi de Duhul Sfânt. Avem această promisiune că El ne va învăţa toate lucrurile şi eu cred că Duhul Sfânt începe cu bunul simţ, cu lucrurile elementare. Abia apoi, dacă are cu cine, merge spre cele adânci.
Am remarcat o lipsă a bunului simţ şi în discuţiile pe care le purtăm la telefon. În special tinerii au probleme în acest sens. Mi se întâmplă foarte des să fiu sunat de oameni care au tot felul de probleme sau care pur şi simplu vor să-mi spună ceva. În cele mai multe cazuri cei ce mă sună nu se prezintă şi nu ştiu cu cine stau de vorbă. De cele mai multe ori trebuie să-i întreb eu. Iar atunci când îi întreb nu aud ceva de genul: „Vă rog să mă scuzaţi, ar fi trebuit să mă prezint” ci parcă sesizez o undă de nemulţumire că mă interesează cu cine vorbesc. Intră direct în subiect, îşi turuie povestea căderii sau a nemulţumirii lor, spun tot felul de lucruri uneori fiind greu şi să-i urmăreşti şi, la final, în cele mai multe cazuri, vor să se roage cineva pentru ei. Dar nici nu ştii cu cine ai stat de vorbă.
În relaţiile dintre băieţi şi fete se întâmplă la fel. Tot felul de cuvinte nepotrivite, lipsă de respect, vulgarităţi, atitudini de superioritate şi dispreţ, şi aceasta nu doar în cazul băieţilor ci chiar al fetelor. A te purta cu mojicie azi şi fără respect faţă de cei de lângă tine este ceva normal. Şi vorbesc despre cei din biserică, despre cei ce spun că sunt făpturi noi, oameni născuţi din Dumnezeu.
Veţi spune că aşa este azi în lume şi nu avem ce face. Dar noi, creştinii, avem ce face şi trebuie să facem ceva. Dacă nici măcar în privinţa bunului simţ nu suntem diferiţi de cei din lume atunci ce pretenţii mai mari am putea avea?
Aşa cum spuneam vina principală pentru lipsa bunului simţ la copiii din biserici se datorează părinţilor şi poate bunicilor, bunici care de multe ori mai mult strică decât ajută, făcând din nepoţii lor nişte idoli. Dacă un părinte nu-şi poate învăţa copilul să se adreseze celor mai în vârstă cu respect atunci cu siguranţă nu îl va învăţa pe copil nici căile neprihănirii. Pentru că respectul este un punct de plecare. Nu pleci cu el nu ai nimic. Nu poţi ajunge la lucruri înalte dacă nu ai pus baza, fundaţia de care ai nevoie. Dar mulţi părinţi nu doar că nu îşi fac probleme atunci când copiii lor sunt lipsiţi de bun simţ ci chiar se laudă şi se simt bine cu obrăznicia acestora, considerând-o o dovadă de inteligenţă. În foarte multe case se pare că regulile de bun simţ lipsesc cu desăvărşire. În final tot ei, părinţii, se plâng că nu mai au nici o autoritate şi că odraslele lor nu mai ascultă de ei. Culegi ce ai semănat.
Ce s-a reuşit totuşi să se facă prin astfel de atitudini este subminarea autorităţii atât în familie cât şi în biserici sau în societate. Prin lipsa de bun simţ oamenii cresc rebeli şi răzvrătiţi care nu vor asculta niciodată de nimeni decât de glasul dragostei de sine, îndreptându-se hotărât către pierzarea veşnică, pentru că ei nu-L urmează pe Cel smerit şi ascultător, ascultător până la moarte de cruce, ci urmează un rebel, un nemulţumit, un lipsit de bun simţ, pe Satana.
Iată care este evoluţia spre rău (dacă putem să ne exprimăm în sensul acesta), după cum îi scria Pavel lui Timotei despre vremurile din urmă. 2 Timotei 3 cu 2: „Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie…” De la iubirea de sine cultivată şi prin lipsa de bun simţ, prin a face tot ceea ce vrei, fără respect faţă de celălalt, de autoritate, se ajunge la iubirea de bani, la mândrie, la hulă şi la neascultare de părinţi, de cei ce ar fi trebuit să dea învăţături sănătoase, începând cu cele de bun simţ, copiilor lor. Lipsa evlaviei, adică a unui caracter dumnezeiesc, este consecinţa finală. Totul începe cu bunul simţ, cu un fleac am putea spune.
Noi spunem că înlocuirea cuvântului „dumneavoastră” cu „tu” nu are nici o importanţă, este ca şi cum ai schimba o haină de sezon; a trecut iarna, a venit primăvara şi îţi iei ceva mai uşor, mai confortabil, să te simţi mai liber. Dar consecinţele sunt catastrofale şi au de-a face cu veşnicia. Un copil care este îndemnat să se adreseze în felul acesta celor pe care ar trebui să-i respecte şi de care ar trebui să asculte fără să murmure este, de fapt, îndemnat spre revoltă şi nesupunere. Iar cei ce nu se supun, rebelii şi egoiştii, oamenii care nu suportă mustrarea, nu pentru Împărăţia lui Hristos sunt crescuţi.
Diavolul ştie aceasta şi profită de faptul că cei ce spun că sunt născuţi din Dumnezeu nu ştiu.
Un alt aspect care are legătură cu bunul simţ este şi felul în care tinerii creştini se îmbracă azi. Am scris despre aceasta în editorialul precedent aşa că nu voi insista. Doar un gând în legătură cu acest aspect. Tot discutăm azi prin adunări despre felul în care trebuie să ne îmbrăcăm, în special femeile. Şi ne-am împărţit în tabere şi ne certăm unii cu alţii din cauza lungimii fustei. Dar dacă am avea doar bun simţ, nu să şi pretindem că suntem născuţi din nou din Dumnezeu, făpturi după chipul şi asemănarea Lui, am rezolva cu uşurinţă şi acest aspect, aspect care produce prea multă tulburare şi discordie. Cei din lume, puţini, care mai au bun simţ ne dau lecţii în acest sens. O tânără care vine la adunare îmbrăcată într-un mod indecent, provocator, să nu se laude că este născută din nou. Eu cred că îi lipseşte bunul simţ elementar, bun simţ la care te aştepţi de la cei din lume, cu atât mai mult de la cei ce-şi spun creştini.
Nu de puţine ori aud despre faptul că creştinii nu se ţin de cuvânt. Fie iau bani cu împrumut şi nu îi dau înapoi la timp sau nu îi mai dau înapoi deloc, fie nu sunt o mărturie bună la locul de muncă, şefii lor nu se pot baza pe ei. Soluţia ar fi măcar bunul simţ. Dacă aceştia ar avea bun simţ ar trece înaintea celorlalţi ca oameni deosebiţi, creştini autentici. Dar lipseşte elementarul bun simţ chiar dacă ei pretind că sunt plini de Duhul Sfânt. Nu este nevoie să fii plin de Duhul Sfânt ca să ştii că trebuie să-ţi respecţi cuvântul dat şi să fii un angajat supus şi ascultător, este destul să ai bun simţ.
Şi apostolul Pavel apelează la bunul simţ, spunând că măcar acesta ar trebui să ne înveţe, dacă Duhul Sfânt încă nu a făcut-o. El scrie la 1 Corinteni 11cu 14: „Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung, pe când pentru o femeie este o podoabă să poarte părul lung?” Eu înţeleg că şi în firea veche trebuie să fie bun simţ, cu atât mai mult în firea nouă, dumnezeiască, primită prin credinţa în Isus Hristos şi prin plinătatea Duhului Sfânt.
Se întâmplă azi tot felul de excese şi de devieri de la linia Scripturii. Aşa zisa laudă şi închinare care seamănă mai mult cu desfrâul decât cu sfinţenia lui Dumnezeu şi care şi ea a împărţit lumea creştină în două. Râsul sfânt şi căderile pe spate din ceea ce unii numesc lucrarea Duhului Sfânt, cu toată recuzita necesară în astfel de lucrări numite supranaturale. Felul lumesc de viaţă al celor mai mulţi credincioşi şi dragostea lor pentru lucrurile lumii şi pentru bani, lucru evident mai ales la marii teleevanghelişti sau predicatori. Creştinii se tot ceartă între ei dovedindu-şi fiecare cu Scriptura că are dreptate. Poate că apelând la bunul simţ am rezolva problemele mai uşor.
Noi, creştinii, vorbim mult despre dragoste, credinţă, puterea Duhului Sfânt, semne şi minuni, biruinţă asupra păcatului şi asupra lui Satan, dar cred că ar trebui să vorbim mai mult despre bunul simţ. Pentru că fără el toate celelalte sunt doar vorbe în vânt. Să începem cu începutul şi apoi să mergem spre cele desăvârşite.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment