Autor: A.W.Tozer
Fără îndoială, cel mai important trup de pe pământ este Biserica lui Dumnezeu pe care El a cumpărat-o cu propriul Său sânge.
Din nefericire, cuvântul „biserică” a preluat sensuri pe care nu le-a avut iniţial şi a suferit nedreptăţi nespuse atât în casa duşmanilor ei, cât şi în casa prietenilor ei.
Sensul cuvântului pentru adevăratul creştin a fost stabilit de DOMNUL nostru şi de apostolii Săi. Ceea ce vroiau ei să spună prin el aceea trebuie să spunem şi noi; şi niciun om şi niciun înger nu are autoritate să îl schimbe.
Înţelesul simplu, etimologic este uşor de descoperit, dar semnificaţia lui mai largă trebuie aflată din Scripturile Noului Testament. Tot ceea ce înseamnă acest cuvânt minunat nu poate fi enunţat într-o singură propoziţie, nici într-un singur paragraf, nici măcar într-o singură carte.
Biserica universală este trupul lui Hristos, mireasa Mielului, locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Său, stâlpul şi temelia adevărului.
Biserica locală este o comunitate de oameni răscumpăraţi, un grup minoritar, o colonie de suflete cereşti ce locuiesc separat pe pământ, o diviziune de soldaţi pe teren străin, o ceată de secerători ce lucrează sub conducerea DOMNULUI secerişului, o turmă de oi ce-L urmează pe Bunul Păstor, o frăţietate de oameni care gândesc la fel, un reprezentant vizibil al Dumnezeului invizibil.
Este cât se poate de indezirabil să ne gândim la bisericile noastre ca la „Lucrări” sau „Proiecte”. Dacă asemenea termeni trebuie folosiţi, atunci trebuie înţeleşi ca referindu-se doar la aspectul pământesc şi legal al lucrurilor. O biserică adevărată este ceva supranatural şi divin, şi descinde direct din prima biserică de la Ierusalim. Atâta vreme cât este biserică, este spirituală; aspectul ei social este secundar şi poate fi imitat de orice grup indiferent de calităţile lui religioase sau de lipsa lor. Esenţa spirituală a unei adevărate biserici nu poate fi nicăieri altundeva reprodusă decât într-un grup de credincioşi înnoiţi şi uniţi înlăuntrul lor.
Viaţa creştină începe cu individul. Un suflet are parte de o întâlnire mântuitoare cu Dumnezeu şi noua viaţă ia naştere. Nici toate eforturile comune ale unei biserici nu pot transforma un om pierdut într-un creştin. Însă odată ce „marea tranzacţie s-a încheiat”, comuniunea credincioşilor va fi cel mai bun mediu pentru noua viaţă. Oamenii sunt făcuţi unii pentru alţii, şi lucrul acesta nu este nicăieri mai evident ca în biserică.
Creştinul individual va găsi cea mai desăvârşită atmosferă pentru dezvoltarea deplină a vieţii sale spirituale în comuniunea unei biserici locale. Tot acolo el va găsi şi cea mai bună arenă pentru manifestarea deplină a darurilor şi puterilor cu care l-a înzestrat Dumnezeu.
Solitarul religios poate câştiga câteva puncte şi poate că scapă de unele iritări provocate de mulţime; totuşi, el este pe jumătate om şi, mai rău, este pe jumătate creştin. Fiecare experienţă solitară, dacă vrem să înţelegem efectele ei binefăcătoare, ar trebui să fie imediat urmată de o întoarcere la grupul nostru. Acolo vom găsi credinţa lui Hristos în manifestarea ei prezentă cea mai desăvârşită.
Însă trebuie să reţinem ceva: aceste lucruri sunt adevărate numai acolo unde biserica locală este într-adevăr o biserică, unde comuniunea sfinţilor este ceva mai mult decât o sintagmă din Crez, ci aceasta este realizată şi practicată în credinţă şi dragoste. Acele instituţii social-religioase, cu care suntem cu toţii prea familiarizaţi, unde închinarea este o formă, predica un eseu, iar rugăciunea o adresare jenantă către cineva care nu e acolo, cu siguranţă că nu se califică drept biserici în termenii biblici cu care suntem obişnuiţi.
Elementele unei adevărate biserici sunt puţine şi uşor de avut. Acestea sunt: un grup de credincioşi, DOMNUL, Duhul şi Cuvântul Dumnezeului cel Viu. Fie ca DOMNUL să primească închinarea, Duhul să fie ascultat, Cuvântul expus şi urmat ca fiind singura regulă pentru credinţă şi comportament, şi puterea lui Dumnezeu va începe să se manifeste aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Samson în tabăra lui Dan.
Biserica va produce o cultură spirituală proprie, total diferită de orice e creat de mintea omului şi superioară oricărei culturi cunoscute pe pământ, străveche sau modernă. Dumnezeu Îşi pregăteşte poporul pentru o altă lume şi foloseşte biserica locală drept atelierul în care să-Şi desfăşoare binecuvântata Sa lucrare.
Creştinul care a găsit un grup de credincioşi adevăraţi în a căror părtăşie cerească poate trăi, şi iubi, şi trudi, este un creştin fericit. Şi pe pământ nimic altceva nu ar trebui să-i fie mai drag sau să-i ceară o asemenea măsură de loialitate şi devoţiune.
