de Valentin Leonaș
Ioan 8:30-47
Pe când vorbea Isus astfel, mulți au crezut în El. Și a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.” (v.30,31)
În versetul 30 ni se spune că mulți au crezut în Domnul Isus, iar în versetul 31 vedem care a fost atitudinea Domnul Isus față de cei care au crezut în El. I-a felicitat? Nu. Le-a dat o siguranță a vieții veșnice? Nu. Probabil așa ar fi procedat cei mai mulți dintre evangheliștii de azi, dar Domnul Isus nu a făcut așa și ar fi bine să învățăm de la El. Ce a făcut El? Le-a testat această credință. În urma testului pe care L-a făcut Domnul Isus descoperim faptul că, credința pe care o aveau ei nu depășea credința dracilor „și dracii cred și se înfioară”, ba chiar era inferioară acesteia pentru că în acești iudei care au crezut nu se vede nicio înfiorare drăcească „te știu cine ești… ai venit să ne prăpădești”. Aceeași „credincioși iudei” au zis plini de o neprihănire proprie și fără nicio convingere de păcat: „Noi suntem sămânța lui Avraam, și n-am fost niciodată robii nimănui”. Iar Domnul Isus le dovedește și le spune deschis că, de fapt ei nu cred în El (v.45,46) și nu sunt din Dumnezeu(v.47).
Desigur, ceva s-a întâmplat în acești iudei, ceva ce nu era înainte. Cu siguranță că a fost o oarecare schimbare în atitudinea lor față de Domnului Isus, dar nu era vorba deloc de credința mântuitoare. Isus „a zis iudeilor care crezuseră în El: dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă v-a face slobozi”. Vă veți dovedi autenticitatea credinței voastre, dacă veți rămâne în cuvântul Meu. Rămânerea este dovada unui început bun; depărtarea, căderea este dovada unui început rău. Domnul Isus a demonstrat acest lucru în câteva minute și i-a împiedicat pe acești falși credincioși să se alăture celor doisprezece. Astăzi, îi felicităm, le dăm o asigurare falsă și împingem mulțimea caprelor în mijlocul oilor; apoi, când vedem că caprele își păstrează behăitul vieții vechi și „cad din credință” (numai dintr-o credință ca a acestor iudei poți să cazi) începem să speriem oile că se află în același pericol. Doamne Isuse, privește te rugăm și I-a aminte la această stare în care ne găsim. Ridică Tu păstori după inima Ta care să îngrijească oile Tale lovite și rănite. Îndepărtează păstorii plătiți cu onoare, funcții, bani. Pune frică în inimile lor cum ai pus în Rabșache (Isaia 37:7) și fă ca toate caprele să li se alăture. De dragul Bisericii Tale, a Miresei Tale, Amin.
Dar de ce se găseau iudeii aceștia în această stare nenorocită? Acum, ei măcar au fost dovediți a fi falși și nu au întreținut o nădejde înșelătoare cu privire la starea lor. Astăzi starea lor e mult mai gravă căci ei se amăgesc pe ei înșiși și mai amăgesc și pe alții (2Timotei 3:13, 2 Petru 2: 12-22). Cum au ajuns în această stare?
În versetul 37 găsim răspunsul: „… căutați să Mă omorâți, pentrucă nu pătrunde în voi cuvântul Meu”. Numai Cuvântul Lui poate produce credință adevărată; căci „credința vine în urma auzirii iar auzirea vine prin cuvântul lui Hristos”. Dar acești iudei „credeau” și totuși Cuvântul lui Hristos nu pătrundea în ei; deci era imposibil să vină credința care a fost dată sfinților, credința care este darul lui Dumnezeu. Ei nu aveau urechi de auzit, aveau urechi de respins. Aveau dopuri în urechi. Cuvântul trecea pe lângă ei. Și-au construit un zid de apărare dintr-o neprihănire proprie: „suntem sămânța lui Avraam”. Stăteau înaintea lui Isus Hristos, cuvintele Lui erau și încă sunt duh și viață… dacă aceste cuvinte pătrundeau în ei puteau să transforme; să aducă eliberare, viață, rodire. Dar ei erau niște apărători ai neprihănirii lor extrem de ageri. Erau cu ochii în patru ca nu cumva să apară vreo fisură în acest zid.
Atitudinea pe care o avem față de adevăr spune ce fel de credincioși suntem. Există „credinciosul” cu dopuri în urechi, care lucrează la o neprihănire a lui proprie și se trudește toată viața să lase impresia că este un sfânt și există credinciosul adevărat care are urechi de auzit, inima deschisă, este scârbit de sine și de orice efort omenesc de a câștiga favoarea Domnului; cuvântul lui Hristos pătrunde în el și aduce izbăvire de păcat, viață din belșug și rod veșnic.
Există speranță pentru așa-zisul „credincios”? Nu și da.
Nu există nicio speranță dacă continuă să își apere neprihănirea lui și să se împotrivească adevărului. După toată truda care a depus-o o viață întreagă, acum îi rămâne ”așteptarea înfricoșătoare a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți”.
Da, dacă,
(1) Se pocăiește. Adică: renunță pentru totdeauna la neprihănirea de sine, capitulează, îngenunchează, recunoaște că este rob al păcatului. Lasă ca securea să fie înfiptă la rădăcina pomului, dărâmă zidul la care el însuși a trudit atâta timp să-l înalțe. Își scoate dopurile din urechi, se aruncă în tărână și spune: „Doamne, ce vrei să fac?”, „ce să fac ca să fiu mântuit?”
(2) Crede. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimes El”. „Oricine crede în El, capătă prin Numele Lui, iertarea păcatelor”.
„Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și eu vă voi da odihnă.”
