Editorial

Creştini supăraţi pe Dumnezeu (Mutarea amvonului VIII)

Suffering for Jesus          Materialele despre divorţ din ultimele două editoriale au provocat, aşa cum era de aşteptat, multe discuţii în contradictoriu. Ceea ce mulţi nu pot înţelege este următorul aspect: de ce trebuie să sufere un om o viaţă întreagă lângă altul care îl persecută sau batjocoreşte sau se poartă cu el într-un mod nepotrivit? Nu ar fi mai normal să se despartă de acel om şi să-şi refacă viaţa?
          Aş vrea să răspund acestor întrebări cu altele: Oare ceea ce ni se pare nouă normal este văzut în acelaşi fel de Dumnezeu? Cine îţi poate garanta că dacă te desparţi de un om şi te căsătoreşti cu altul vei avea fericire în viaţă? Oare va trebui să încercăm mereu şi mereu până când vom da peste omul potrivit? Nu ar trebui ca pacea după care tânjim să o avem prin faptul că ştim că suntem ai lui Dumnezeu şi El este al nostru, indiferent de ce ni se întâmplă în viaţă?
          M-am întâlnit zilele acestea cu o persoană care era pur şi simplu dărâmată. Mi-a spus că a primit rezultatul unor analize de la laborator şi că este grav bolnavă. Este vorba despre cancer şi alte boli grave, boli care pot duce la infirmitate şi mari suferinţe în trup. Întrebarea pe care mereu o punea era: “De ce mi se întâmplă mie una ca asta?”
          Rar am văzut atât de multă disperare pe faţa unui om. Şi persoana respectivă este credincioasă. Ce să-i mai spui unui om care merge la adunare de ani de zile, care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos şi care ar trebui să fie o încurajare pentru alţii? Întreb din nou: Nu ar trebui să fim gata pentru orice şi să primim totul în pace şi linişte, ştiind că suntem străini şi călători pe acest pământ?
          Problema suferinţei nu este de azi de ieri ci cu ea se confruntă oamenii de la căderea lui Adam. Mulţi nu cred în Dumnezeu din cauză că există cancer. Îmi aduc aminte că am văzut o dezbatere televizată între doi creştini şi doi atei, moderată de unul care spunea că este neutru (dacă poţi fi neutru într-o dispută de felul acesta), confruntare care a avut loc în faţa unui auditoriu. La un moment al discuţiei o femeie din sala unde se desfăşura întâlnirea, care era vădit împotriva celor ce credeau că există Dumnezeu, s-a ridicat în picioare şi a întrebat, plină de furie: “De ce cancer!? Dacă există Dumnezeu, de ce cancer!?”
          Pe ei îi înţeleg, dar oare noi, cei ce mărturisim credinţa în Isus Hristos şi lepădarea de lume, de noi şi de toate, nu ar trebui totuşi să reacţionăm în alt fel? Oare nu ar trebui să avem o altă perspectivă asupra suferinţei decât cei fără de Dumnezeu? Cu siguranţă că da. Dar de ce nu o avem? Este de vină Dumnezeu sau suntem de vină noi? Şi noi ca şi cei din lume iată că dăm vina pe Dumnezeu şi, pentru că El nu ne face aşa cum ne-am aştepta, ne luăm în mâini propria soartă şi procedăm cum credem noi că este mai bine. Dacă Dumnezeu nu se pricepe atunci ne vom descurca singuri.
          Îl mai cunoaştem noi pe Dumnezeu? Mai este El suveran, atotputernic dar şi plin de dragoste? Mai este El în controlul tuturor lucrurilor? Mai credem noi în El chiar şi atunci când nu-L înţelegem?
          Ce ar fi trebuit să spună cei ce L-au iubit atât de mult încât au ajuns în închisorile comuniste şi au fost atât de crunt batjocoriţi încât nici nu au putut să descrie în cuvinte atrocităţile la care au fost supuşi? Ce ar fi trebuit să spună părinţii care şi-au văzut copiii omorâţi în faţa lor, pentru că ei au hotărât să-L urmeze pe Mântuitorul Isus Hristos? Mântuitor care a spus:
Matei 5:11 “Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!”
Marcu 8:35 “Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.”
Matei 10:36 “Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.”

          Ce ar fi trebuit să spună martirii, norul de martori credincioşi, de-a lungul a două mii de ani?
          Unde să fie problema?
          Eu cred că în superficialitatea noastră, în credinţa noastră slabă şi firavă, bazată nu pe adevărul Scripturii ci pe nişte emoţii şi încredinţări false, care nu au nimic de-a face cu realitatea ci cu dorinţa noastră de a ne fi bine. Am văzut aceasta peste tot. Plătim un preţ greu necunoaşterii lui Dumnezeu şi a lipsei noastre de interes în a-L cunoaşte tot mai bine pe Dumnezeu, revelat în Scripturi.
          Cum de este posibil ca în adunări oamenii să ştie, să înţeleagă, să creadă că dacă ei vin la credinţă atunci toate lucrurile le vor merge bine? Condamnăm, şi pe bună dreptate, pe cei ce propovăduiesc evanghelia prosperităţii dar şi noi facem, de cele mai multe ori acelaşi lucru, însă într-un mod mult mai subtil.
          Dacă oamenii nu vin la Hristos înţelegând că ei nu merită nimic decât focul iadului, dacă nu sunt deplin conştienţi că nu au nici un merit şi că orice ar îngădui Dumnezeu să vină peste ei este drept, ba chiar mai mult ar merita din cauza păcatului în care au trăit, ei încă nu sunt pregătiţi pentru drumul credinţei. Un om al lui Dumnezeu care a trăit în secolul al XVI-lea, Isaac Ambrose, scria următorul lucru: “Credinţa este o floare din plantaţia lui Hristos, dar nu creşte în niciun suflet, ci numai pe marginea şi pe malul lacului de foc şi pucioasă pentru ca să nu fie nimeni apt pentru Hristos şi pentru cer, decât aceia care sunt sătui de ei înşişi şi osândiţi de ei înşişi la iad.”
          Noi încă suntem în centrul atenţiei, încă suntem centraţi pe noi înşine şi ne înşelăm atunci când folosim texte din Scripturi, citându-le cu emfază: “Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”. Nu este aşa. Realitatea stă cam aşa: “Din El sunt toate lucrurile, uneori şi prin noi şi doar pentru noi”. Şi ne mirăm că Dumnezeu nu ştie lucrul acesta.
          Cândva credincioşii erau preocupaţi doar de slava şi gloria lui Dumnezeu. Azi sunt preocupaţi doar de ei şi de binele lor, de binele lor pământesc. Văd aceasta atunci când oamenii sunt chemaţi la altar pentru rugăciune, când este vorba despre problemele pe care le au. Atitudinea lor îmi arată la ce se aşteaptă ei de la Dumnezeu, în ce aspecte Îl văd ei mare pe Dumnezeu. Trăiesc toată viaţa lor cu gândul că Dumnezeu trebuie să îi păzească de orice încercări şi greutăţi. Dacă nu se întâmplă aşa înseamnă că Dumnezeu nu îi iubeşte. Deşi în Biblie scrie că El ne pedepseşte din dragoste, ca un tată bun şi spre binele nostru.
          Este normal ca un om care a mărturisit toată viaţa lui pe Isus ca Domn, şi care a ajuns acum la bătrâneţe şi în pragul morţii, să se îndoiască de dragostea lui Dumnezeu pentru că vede că Dumnezeu nu îi dă vindecare? Ce fel de credinţă este aceasta?
          Noi, credincioşi ai Noului Legământ, mai bun decât Cel Vechi, nu putem spune aşa cum spuneau cei de sub Vechiul Legământ. Habacuc 3 cu 17:
          “Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri,
18 eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!”

          Îl cităm cu mândrie pe Habacuc dar când vine peste noi o adiere care ususcă pipirigul sub care stăm ascunşi ne plângem de milă şi ne întrebăm: unde este Dumnezeu?
          Problema este că nu putem spune aşa cum spunea omul lui Dumnezeu, Asaf, în Psalmul 73:
25 “Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.
26 Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.”

          Diferenţa este că acei oameni din vechime Îl luau pe Dumnezeu în serios iar noi avem despre El o părere greşită, nu-L cunoaştem cu adevărat. Eu cred că de aici ni se trag toate problemele.
          Poţi încerca la nesfîrşit să-l încurajezi în momentul încercării pe un om care, după ani, poate zeci de ani de pocăinţă, se întreabă de ce se poartă Dumnezeu aşa cu el? Nu vei reuşi mare lucru pentru că acei oameni au trăit o viaţă întreagă cu ideea că Dumnezeu este făcut pentru ei nu ei pentru Dumnezeu.
          Din fericire însă sunt şi oameni care ajung în încercare şi din mijlocul încercării sunt o binecuvântare pentru ceilalţi. Ei l-au cunoscut pe Dumnezeul lor şi sunt, prin credinţă, deasupra încercărilor, pentru că ei domnesc în viaţă prin Hristos.
          Mulţi care tot flutură minunile şi semnele şi vindecările pe care Dumnezeu le face consideră aceasta culmea spiritualităţii şi consideră că nu este credinţă mai mare decât să fii vindecat de o boală incurabilă. Dar adevărata credinţă este aceea care îţi dă linişte şi pace în mijlocul încercărilor şi greutăţilor. Da, Dumnezeul nostru poate vindeca şi vindecă şi azi. Dar cuvântul credinţei autentice spune:
17 “Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate.
18 Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului din aur pe care l-ai înălţat!”
(Daniel, capitolul 3)
          Sfântul apostol Pavel spune şi el la 2 Corinteni capitolul 12:
9 “Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.
10 De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”.
          Înţeleg că pot fi criticat pentru atitudinea mea. Mi se poate reproşa că nu-i înţeleg pe cei părăsiţi sau care trec prin suferinţă şi că nu am compasiune pentru ei. Dar eu altceva încerc să scot în evidenţă: harul lui Dumnezeu care ne este îndeajuns în orice situaţie.
          Uneori suntem periculos de aproape de felul în care văd lucrurile cei din lume în aspectele discutate. Probabil că chiar ne identificăm cu ei. Ori credinţa noastră trebuie să Îl onoreze pe Dumnezeu. Şi când se poate dovedi această credinţă dacă nu în momentele delicate ale vieţii, de criză?
          Noi, ca şi credincioşi, trebuie să îndrăznim, să credem, să tindem spre un nivel ridicat al credinţei, să căutăm să depăşim un model lumesc, dar care influenţează pe cei ce sunt în adunări. Nu starea celor mai mulţi este standardul ci starea celor puţini. Pe calea îngustă sunt puţini, s-ar putea să te trezeşti singur, dar aceasta este calea şi nu trebuie să fie urmă de îndoială.
          Noi trebuie să îndrăznim în Numele lui Isus, să credem necrezutul în Numele Lui, să visăm şi să ne dorim lucruri mari în Numele Lui, să ştim fără nici o urmă de îndoială că nu este armă sau putere, pe pământ sau în cer, care să ne poată birui, dacă stăm tari în credinţa în Numele lui Isus. Apostolul Ioan scria că “ceea ce cîştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră.”
          Îmi doresc să văd biruitori. Bărbaţi şi femei care nu se clatină.
          Este aceasta prea mult? În lumina Cărţii Sfinte este acesta un deziderat prea înalt? Un ţel imposibil de atins? Depinde biruinţa noastră de context şi împrejurări, sau de Cel ce este Stânca veacurilor şi care a spus că cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine?
          Va veni o vreme de mari şi grele încercări. Atunci toţi vor fi provocaţi să-şi dovedească credinţa, chiar şi cei ce până atunci nu au trecut prin mari încercări. Sunt cuvintele Domnului Isus din cartea Apocalipsa 3 cu 10: “Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.”
          Eu cred că Isus îi păzeşte pe ai Lui în ceasul încercării, pe cei ce au păzit şi ei Cuvântul Său, au avut răbdare în încercări încrezându-se în Isus şi nu s-au îndoit de promisiunile Lui. Dar unii dintre noi nu mai avem răbdare, ne găsim scuze că este greu şi ne luăm viaţa în propriile mâini, procedând cum ni se pare nouă drept şi bine.
          Când israeliţii au ajuns în faţa ţării Canaan, după robia din Egipt, deşi aveau promisiunile Domnului, s-au lăsat înspăimântaţi de ceea ce au văzut în ţară: cetăţi întărite, războinici puternici. Dumnezeu le promisese că le va da ţara dar ei nu au mai crezut. Ceea ce vedeau ochii lor era mai real decât promisiunile Domnului. Aşa că şi-au luat viaţa în propriile mâini şi au făcut cum au crezut ei că este mai bine; Dumnezeu desigur că greşise. Cunoaştem rezultatul: toţi au murit în pustie.
          Vrăjmaşul încearcă la fel şi azi să ne sperie punând în faţa noastră uriaşi de care să ne fie frică. Şi noi avem promisiunile lui Dumnezeu aşa ca odată evreii în pustie. Ba chiar sunt mai puternice pentru că sunt bazate pe un legământ al Sângelui lui Isus Hristos. Acesta este cel mai puternic legământ care s-a semnat vreodată în tot universul. Sângele sfânt al lui Isus Hristos este garanţia că cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine, orice uriaş ar sta în faţa lui. Cel rău vine cu acelaşi gând: nu vei putea, nu este cu putinţă, este prea greu. Şi noi decidem de cine ascultăm. Fie Îl onorăm pe Dumnezeu fie Îl întristăm.
          Realitatea nu este ceea ce văd ochii noştri de carne şi nu ne putem baza pe simţurile cărnii, ci este ceea ce văd ochii credinţei, pe baza promisiunilor lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai puternică realitate, singura care nu se clatină.
          Ar mai fi un aspect la care nu prea luăm aminte.
          Biblia vorbeşte despre o unitate extraordinară care se realizează între om şi Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos. Prin credinţa în Domnul Isus noi devenim una cu El. În Ioan 17 găsim următoarele cuvinte ale Domnului Isus:
21 “Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
22 Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una,
23 Eu în ei, şi Tu în Mine; pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.”

          Apostolul Pavel scria că noi suntem un trup, mădulare diferite în Biserica lui Isus, iar Isus este Capul trupului, al Bisericii. El se indentifică cu noi şi noi ne identificăm cu El. Iar dacă într-un trup un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el.
          Dacă suntem una cu El, mădulare în acelaşi trup cu El, atunci oare nu suferă El împreună cu noi?
          Creştinismul are ceea ce nu au celelalte religii: Dumnezeu întrupat, făcut Om şi omul, prin credinţa în Dumnezeul întrupat – Isus Hristos, se face părtaş naturii dumnezeieşti. Omul şi Dumnezeu devin una şi devin părtaşi la bucurii dar şi la necazuri.
          Nu este de mirare că această cale, credinţa în Isus Hristos, a fost numită de unii nebunie. Cum este posibil ca omul şi Dumnezeu să fie una? Mintea omului se blochează în faţa unei astfel de afirmaţii. Dar oricât ar părea de incredibil acesta este adevărul. Îl credem şi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi putem să mărturisim că este aşa prin Duhul Sfânt care ne- a fost dat şi care adevereşte în noi Cuvântul lui Dumnezeu. În ce alte religii Dumnezeu mai suferă alături de credincios?…
          Deci, dacă Dumnezeu suferă alături de noi, pentru că este una cu noi, mai avem noi dreptul să ne plângem sau să ne considerăm uitaţi şi părăsiţi?
          Trebuie să crezi, trebuie să crezi din toată inima. 1 Ioan 5 cu 4: “pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.”

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-