Auzim de multe ori exprimări de felul: „Este iadul pe pământ”. Despre refugiaţii care fug din calea Statului Islamic se spune că fug de iad şi de atrocităţile comise de membrii acestui stat. Şi dacă este să dăm crezare veştilor pe care le auzim despre acest Stat Islamic atunci putem să-i înţelegem pe cei au luat calea pribegiei şi caută o altă ţară, ţară care să le asigure confort, pace şi bunăstare. Este în noi adânc imprimată o dorinţă de pace şi linişte, dorinţă care, din păcate, puţini reuşesc să şi-o împlinească în umblarea pe acest pământ. Întotdeauna ne gândim că ar putea fi mai mult şi mai bine şi o anumită doză de nemulţumire există, cu foarte puţine excepţii.
Vorbind despre iad şi criza majoră din Orientul Mijlociu aş vrea să vedem dacă ceea ce se întâmplă acolo se poate compara cu iadul. Ce este iadul?
Domnul Isus Hristos a vorbit despre iad mai mult ca oricare altul. Găsim în Marcu 9 de la versetele 42 la 50, de mai multe ori, expresia „unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.” În Matei 25 cu 41, atunci când vorbeşte despre judecata finală, tot Domnul Isus spune: „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”. La Matei 13 găsim din nou cuvintele Domnmului Isus: 49 „Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, 50 şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” În pilda fiului de împărat din Matei 22 găsim următoarele cuvinte ale Domnului Isus, referitor la cel ce ar fi dorit să participe la nuntă (adică să se bucure de părtăşia sfinţilor lui Dumnezeu în cer), dar care nu era potrivit şi pregătit pentru aceasta: 12 „Prietene” i-a zis el „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit. 13 Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Imediat, în capitolul 24, Domnul Isus spune despre un rob netrebnic, rob care nu s-a ridicat la înălţimea cerută de Dumnezeu: 50 „stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie,
51 îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Evanghelistul Luca consemnează şi el, la capitolul 13 al evangheliei sale următoarele cuvinte ale Domnului Isus: „24 „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea. 25 Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară, şi veţi începe să bateţi la uşă, şi să ziceţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” drept răspuns, El vă va zice: „Nu ştiu de unde sunteţi.” 26 Atunci veţi începe să ziceţi: „Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta, şi în uliţele noastre ai învăţat pe norod.” 27 Şi El va răspunde: „Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii.” 28 Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară.” Apoi în capitolul 16 Luca consemnează o altă pildă a Domnului Isus, atunci când vorbeşte despre săracul Lazăr şi omul bogat. Iată ce spunea Domnul Isus, vorbind despre momentul morţii celor doi: 22 „Cu vremea săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. 23 Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui, 24 şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” 25 „Fiule” i-a răspuns Avraam „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. 26 Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar avea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.”
Am redat aceste pasaje (şi mai sunt încă şi altele) tocmai pentru a vedea ce spune Domnul Isus despre iad. Iadul este un loc de mare chin, mai mare decât orice se poate experimenta pe acest pământ, şi în el vor ajunge toţi cei ce nu s-au supus lui Dumnezeu şi nu au ascultat de El, toţi cei ce au respins oferta de mântuire a lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos. Câteva caracteristici ale iadului le găsim în pasajele citate. Iadul este un loc de chin veşnic, un loc al focului veşnic, un loc al viermilor care rod veşnic, al setei veşnice nestinse, un loc al plânsului veşnic şi al dinţilor scrâşniţi din pricina durerii veşnice, al întunericului veşnic, al regretelor veşnice. Ceea ce va agrava şi amplifica atât de mult toate aceste stări, cum noi nici nu ne putem imagina acum, este faptul că atunci oamenii vor realiza că niciodată, în toată veşnicia, această stare de chin nu va putea fi schimbată şi niciodată nu va mai putea exista pace şi bine. Sub nici o formă nu se va mai putea trece din acel loc al chinului veşnic în locul păcii. Nici o soluţie nu va mai fi, niciodată… Te doare o măsea, nu te lasă să dormi toată noaptea şi este groaznic. Dar ştii că vine dimineaţa şi este un medic stomatolog care are o soluţie la durerea ta, chiar dacă dintele va trebui scos. Ce ar însemna să ştii că la această durere insuportabilă, cum ne-am obişnuit să spunem, nu mai este leac şi că va trebui să rămâi cu ea toată viaţa? Ar fi un mic iad. Dar tot ar mai fi speranţa morţii. Speranţă pe care oamenii condamnaţi la focul veşnic, prin necredinţă şi neascultare de Dumnezeu, nu o vor mai avea. În cartea Apocalipsa Domnul Isus încheie Revelaţia Lui cu următoarele cuvinte: „Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” „S-a isprăvit” atât lucrarea de mântuire şi răsplata veşnică pentru cei ce au crezut în El şi L-au urmat în ascultare, cât şi răsplata celor răi şi pecetluirea lor veşnică în iazul de foc, alături de Satan, cel ce i-a înşelat şi care i-a dus în rătăcirea nelegiurii.
Am făcut această scurtă descriere a iadului pentru a arăta că ceea ce se întâmplă în Siria, sau oriunde în Orientul Mijlociu, cu toate atrocităţile comise de Statul Islamic (cine ştie dacă nu cu ajutorul lumii dezvoltate) nu este iad, chiar dacă este o tragedie pentru mulţi. Iadul are o conotaţie veşnică, ceva ce nu se mai termină niciodată, fără nici o posibilitate de a mai îndrepta lucrurile. Oricât ar fi de greu astăzi pentru unii, chiar pentru cei ce sunt torturaţi sau batjocoriţi sau ucişi, nu este decât o parte foarte mică a iadului adevărat, doar o comparaţie palidă. Holocaustul evreilor din vremea regimului lui Hitler a fost mai mult decât este astăzi în Statul Islamic, dar nu a fost iadul adevărat decât o copie la scară mult redusă a acestuia. Regimul comunist a cărui suflare urâtă încă o mai simţim, cu toate ororile lui inimaginabile şi chinurile de nedescris prin care unii au trecut, nu a fost iadul despre care vorbeşte Domnul Isus ci doar o perioadă de mare încercare pentru omenire. Momentele în care Dumnezeu pedepsea poporul Lui pentru neascultare, în vremea Vechiului Legământ, atunci când femeile îşi mâncau pruncii de la sân din cauza foametei, nu era iad decât într-o mică măsură. Atunci când mai există o speranţă că de mâine necazul şi suferinţa şi durerea vor dispărea, chiar prin moarte, încă nu este iad. Iadul nu mai îngăduie nici o speranţă, nici măcar la moarte. În iad moartea de care acum oamenii se tem atât de mult ar fi o binecuvântare, cel mai bun prieten. Moartea, în sensul unei anihilări totale, a unei treceri în nefiinţă ar fi acolo cel mai de dorit lucru pentru toţi cei aflaţi în locul de chin veşnic. Dar această posibilitate nu va mai exista.
Înţeleg de ce unii nu vor să fie de acord cu existenţa iadului şi se străduiesc din răsputeri să ne convingă că acesta nu există, că Dumnezeu nu poate fi atât de crud ca să îi trimită pe oameni acolo. Numai că părerea şi logica noastră nu contează atât timp cât intră în conflict cu ceea ce Dumnezeu mărturiseşte clar şi lămurit prin Cuvântul Său. Mai bine le-ar face oamenilor să le spunem adevărul şi să intre groaza în ei, căutând să se apropie de Dumnezeu atât timp cât trăiesc şi să-şi salveze sufletele veşnice decât să le dăm speranţe înşelătoare. Autorul epistolei către Evrei spune lămurit în capitolul 9 că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”.
Cei ce îşi părăsesc locurile natale şi fug spre Europa spun că fug de iad şi vor linişte şi pace. Pe pământ încă este posibil, într-o anumită măsură, să facem acest lucru. Dar în veşnicie nu se va mai putea. În veşnicie nu va mai exista statut de refugiat. Ce a ales omul pe acest pământ aceea va avea. Dumnezeu nu este crud când hotărăşte destinul veşnic al unui om, dimpotrivă. Dumnezeu este bun şi plin de milă şi îndurare. Ca să ne scoată din iad şi din pierzarea veşnică a conceput un plan, a venit chiar El pe pământ, a luat chip de om prin Domnul Isus Hristos, a trăit fără păcat, s-a adus ca jertfă în locul oamenilor, luând asupra Lui păcatele omenirii întregi şi îi cheamă pe toţi oamenii să primească oferta de salvare crezând în Hristos şi urmând calea Lui pe acest pământ. Nu este aceasta bunătate şi dragoste? Să oferi omului totul, în dar, fără ca omul să facă ceva şi fără să aibă vreun merit? Şi nu este drept Dumnezeu să pedepsească pe toţi cei ce refuză acest dar şi aleg să-şi trăiască viaţa în rebeliune faţă de Dumnezeu şi în ascultare de Satana, primul din acest univers care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu? Da, Dumnezeu este plin de dragoste, mult mai mult decât putem noi să ne imaginăm şi dragostea Lui se arată şi prin faptul că mai are răbdare chiar cu acei ce luptă împotriva Lui, musulmanii care îi persecută pe creştini şi care acum aleargă la ei pentru a găsi pace. Măcar dacă, venind în Europa, L-ar găsi pe Hristos şi dacă ar scăpa în acest fel de pedeapsa iadului veşnic. Dar mai sunt în Europa creştini care să-i conducă pe aceştia la Hristos? Tare mă tem că nu prea.
Din puţinul timp pe care l-am alocat pentru a vedea ce se întâmplă cu aceşti refugiaţi, pentru că nu este treaba mea dacă ei vin în Europa sau nu (Tatăl din ceruri este responsabil cu acest lucru nu eu), am constatat un alt aspect care are legătură cu iadul şi cu mentalitatea noastră coruptă şi stricată. Un refugiat care cere azil într-o ţară care se angajează să-i asigure acestuia protecţia şi un viitor ar trebui să accepte regulile ţării respective şi să se supună, fiind mulţumitor. Dar mulţi refugiaţi vin în Europa şi vor să schimbe regulile ţărilor respective. Deja sunt nemulţumiţi de multe lucruri şi deja ameninţă. Înţelegem mai bine de ce în cer nu vor putea intra numai cei cu o mentalitate nouă, numai cei ce au fost născuţi din Dumnezeu şi care L-au iubit pe Dumnezeu, ascultând de El şi făcând voia Lui, cei sfinţiţi şi spălaţi de păcat în sângele lui Hristos şi care au umblat călăuziţi de Duhul Sfânt pe acest pământ. Apostolul Pavel le scria acestor oameni născuţi din nou, din Dumnezeu, adevăraţilor creştini, la Romani 8 cu 9 : „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Iar îngerul care i-a fost călăuză apostolului Ioan atunci când a scris Apocalipsa a spus că în cetatea eternă (în raiul lui Dumnezeu) „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Apocalipsa 21:27 )
Dumnezeu nu va duce în cer decât pe cei născuţi din El, cu mentalitatea Lui, călăuziţi de Duhul Lui, având aceleaşi dorinţe cu ale Lui. Şi acolo nu va mai fi conflict pentru că Acelaşi Duh va fi în toţi. Imaginaţi-vă ce tragedie ar fi să ajungă în cer un criminal, un hoţ, un curvar, un iubitor de sine şi păcat, un iubitor de televizor şi pornografie, un viclean, un urzitor de rele etc. şi aceştia ar constata că sunt total nefericiţi în cer şi ar încerca, aşa cum fac refugiaţii azi în Europa, să-şi impună punctul lor de vedere şi să strige în gura mare că nu le place cerul aşa cum l-a gândit Dumnezeu. Prin absurd spun, pentru că niciodată nu va fi aşa ceva în cer – doar fac o comparaţie pentru a vedea ridicolul situaţiei, în felul acesta ne-am trezi în cer cu situaţie de criză, cu bombe fumigene sau bolovani aruncaţi spre forţele de ordine, cu pumni ridicaţi cu ură şi cu sânge peste tot, în numele libertăţii de a face tot ce vrem, chiar şi în cer. Chiar dacă pare o nebunie unii sunt totuşi atinşi de acest virus şi îşi imaginează cerul ca un loc în care să facă tot ce vor. Mi se pare mai apropiată de mentalitatea cerului poziţia primului ministru al Australiei care a afirmat răspicat, ca să audă bine toţi cei interesaţi, că musulmanii nu au ce căuta în Australia deoarece Australia este o ţară creştină care se conduce pe principii creştine şi că cei ce vor să trăiască altfel sunt liberi să plece în altă parte. Şi a spus clar şi hotărât că nu vor face concesii nimănui, că nu vor accepta pe cei ce văd lucrurile dintr-o altă perspectivă şi care vor binele din Australia dar schimbând regulile după care această ţară s-a condus până acum.
Refugiații vin din iadul musulman în raiul creştin (atât cât a mai rămas din el pentru că azi nu mai este ce a fost, dar orice cercetător atent şi sincer va trebui să recunoască faptul că bunăstarea de azi a vestului se datorează creştinismului) dar vor să schimbe acest rai după modelul iadului de unde vin. Ei nu realizează ridicolul situaţiei şi absurdul în care se află. Pe de altă parte Europa a ajuns să creadă că raiul în care se află se datorează omului şi a ceea ce poate el face. L-a respins pe Dumnezeu, pe Isus Hristos şi, urmând modelul de peste Ocean, s-a întors împotriva Celui ce i-a asigurat bunăstarea şi pacea, dând legi care sfidează nu doar autoritatea lui Dumnezeu dar şi bunul simţ. Cine ştie dacă Dumnezeu nu vrea să pedepsească Europa şi să-i arate ce poate face omul fără de Dumnezeu?
Iadul este locul de chin din care Dumnezeu s-a retras pentru totdeauna. Când o forţă de menţinere a păcii se retrage dintr-o zonă de conflict urmează iadul. Pe pământ încă nu este iadul despre care Dumnezeu vorbeşte pentru că El nu s-a retras total şi nici nu se va retrage, după cum citim în Scripturi. Astăzi Dumnezeu este încă prezent şi nu îi dă posibilitatea lui Satan să facă tot răul pe care ar vrea să-l facă şi ar putea să-l facă. Răul este limitat tot din pricina bunătăţii lui Dumnezeu faţă de oameni. Aşa cum spuneam în tot acest rău încă mai există speranţă pentru orice om. Dar va veni o vreme când Dumnezeu se va retrage pentru totdeauna şi, în locul de chin special creat de El pentru Satan şi cei ce l-au urmat, Dumnezeu nu va mai fi prezent sub nici o formă. Abia atunci, doar în acel loc, răul se va dezlănţui cu toată puterea şi acolo va fi ceea ce încă oamenii răi, tirani, cruzi, perverşi, nemiloşi, idolatri, mincinoşi, imorali, nu au experimentat şi nici nu şi-au putut imagina vreodată că ar putea exista – răul dezlănţuit, fără restricţii de nici un fel. Acela va fi iadul.
Cerul, raiul, este un loc al prezenţei lui Dumnezeu. Cu cât Prezenţa este mai prezentă cu atât cerul este mai frumos. De aceea unii creştini vorbesc de o continuă stare de bucurie şi beatitudine pentru că au ajuns pe acest pământ să fie în prezenţa lui Dumnezeu aproape tot timpul, iar unii mărturisesc că au ajuns să petreacă chiar tot timpul în intimitate cu Dumnezeu. Pentru aceştia conflictul sau greutăţile vieţii nu le pot fura bucuria cerului pentru că ei nu se lasă influenţaţi de ele ci de Dumnezeu alături de care îşi petrec viaţa. Ei deja se află în cer pentru că se află în părtăşia lui Dumnezeu, aşa cum alţii deja se află în iad prin faptul că sunt departe de Dumnezeu şi trăiesc în voia minţii lor blestemate (Romani 1:28). Dar chiar pentru cei ce sunt în legătură strânsă cu Dumnezeu aici pe pământ cerul nu este deplin. Plinătatea cerului o vom trăi doar după ce vom părăsi acest pământ şi vom ajunge în Prezenţa mai puternică şi mai reală a lui Dumnezeu, acolo unde nu va mai fi ispită, păcat, lacrimă, durere. Nu vor mai fi aceste lucruri care fură sfinţilor bucuria deplină pentru că va fi prezent Dumnezeu în toată plinătatea Lui. Nu străzile de aur şi lucrurile despre care Pavel care a fost răpit la cer nu a putut vorbi pentru că nu se putea vorbi în cuvinte omeneşti despre o asemenea splendoare, vor fi strălucirea cerului ci prezenţa continuă şi binecuvântată a Dumnezeului Cel Veşnic – Tată, Fiu, Duh Sfânt.
Iadul va fi iad şi va fi groaznic pentru că Dumnezeu se va despărţi pentru totdeauna de acel loc iar raiul va fi încântător (alt cuvânt mai potrivit acum nu îmi vine în minte pentru a descrie cerul) pentru că Dumnezeu va fi împreună cu aleşii Lui tot pentru veşnicie. Şi o dimensiune şi cealaltă ar trebui să ne dea fiori. Una de spaimă şi de groază iar cealaltă de bucurie sfântă şi deplină.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment