De fiecare dată când un an se termină şi începe altul nou oamenii îşi urează unii altora fericire şi visează să o aibă. De fiecare dată, ca un nou început, cu noi speranţe, oamenii visează la fericire.
Ce putem însă constata este că această fericire este tot mai departe. Cu cât dorinţele cresc cu atât ea se îndepărtează tot mai mult. Şi chiar dacă se poate observa aceasta cu uşurinţă totuşi oamenii merg pe aceeaşi cale, căutând fericirea prin aceleaşi metode care au dat greş până acum. Înţelept ar fi, dacă omul ar putea fi înţelept fără de Dumnezeu, să ne oprim şi să ne reconsiderăm poziţia. Înţelept ar fi să ne oprim şi să constatăm că metodele folosite nu duc la rezultatul dorit şi să schimbăm metoda prin care să căutăm fericirea.
Când Domnul Isus a intrat in Ierusalim călare pe un măgăruş şi mulţimea Îl aclama, citim în Scripturi că El a plâns pentru cetate. A plâns pentru că cei ce totuşi Îl aclamau, crezând că El va fi regele care îi va elibera de stăpânirea romană, nu L-au recunoscut ca Mesia, Mântuitorul lumii. El nu venise ca să îi elibereze de domnia romană ci ca să îi elibereze de sub puterea păcatului. Eliberarea de sub robia romană le-ar fi adus o relativă fericire dar eliberarea de sub robia păcatului le-ar fi adus totala fericire, fericirea deplină. Domnul Isus a căutat să le arate că pot fi fericiţi chiar dacă romanii îi asupresc în continuare şi că fericirea adevărată se obţine altfel decât au crezut ei până atunci.
Apreciem şi azi fericirea din perspectiva binelui pământesc, chiar şi cei ce ne numim creştini. Foarte mulţi cred că Domnul Isus a venit ca să le fie bine aici pe pământ. Şi dacă acest bine nu se împlineşte în dreptul lor se tulbură şi Îl acuză pe Dumnezeu de nepăsare. Şi, la fel ca şi atunci în Ierusalim, Domnul Isus plânge pentru cetate pentru că oamenii nu au înţeles felul în care El dă pacea şi fericirea.
Nu va fi mai bine în noul an şi nici în anii viitori pentru că nedreptatea şi răutatea cresc de la an la an. Oamenii devin tot mai răi şi mai nesătui, gata să se calce în picioare pentru un pumn de arginţi. Problema lor, a noastră a oamenilor, este că noi vrem să fim buni fără de Dumnezeu, fericiţi fără de Dumnezeu; ori aşa ceva este imposibil.
Se fac apeluri la bunătate, milă, compasiune, dragoste, dar aceasta este ca şi cum ai cere unui porc să se îmbrace în frac şi să-şi pună o cămaşă albă de mătase şi să miroase a parfum scump. Pentru că porcul este porc şi nimic nu îl va face să fie altfel. Aşa este şi cu omul căzut în păcat. Păcatul nu îl lasă pe om să fie bun, milos, generos, oricât de mult i-am cere aceasta. Dacă nu se rezolvă problema păcatului din om acesta nu va fi niciodată bun ci răutatea şi egoismul lui vor creşte neîncetat, cauzând tot mai multă suferinţă în jur. Iar problema păcatului nu se poate rezolva decât într-un singur mod: prin credinţa în Isus Hristos.
Mâna Lui întinsă şi oferta Lui de pace au fost refuzate atunci în Ierusalim. Mâna Lui întinsă se refuză şi azi prin faptul că oamenii nu vor să asculte de El. Şi nu ascultă de El nici măcar cei ce, ca şi atunci în Ierusalim, se închină înaintea Lui întru-un mod formal şi care au Numele Lui pe buze.
Domnul Isus spunea că El dă pacea dar nu o dă cum o dă lumea. Pentru că pacea Lui vine atunci când un suflet chinuit de păcat vine la El şi, pocăindu-se, intră sub autoritatea lui Dumnezeu, fiind eliberat de sub puterea păcatului şi primind o natură nouă. Dacă până atunci omul sub robia păcatului era un porc care nu se putea nicidecum schimba prin puterea lui, după aceea, prin lucrarea Duhului Sfânt în om, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, acesta primeşte o natură nouă, este transformat în mod radical de către Dumnezeu. El intră în felul acesta în pacea promisă de Dumnezeu, în fericirea adevărată.
Nu poate fi altfel pace şi fericire. Este tot mai multă durere şi tot mai mult necaz azi pentru că este o tot mai mare îndepărtare de Dumnezeu.
Trist este că chiar şi cei ce ar trebui să mărturisească cu putere adevărul despre Dumnezeu şi fericirea care vine numai prin credinţa în Isus Hristos, se alătură oamenilor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi care promit pacea fără a-L implica pe Dumnezeu. Aşa cum a făcut din nou actualul Papă Francisc în predica pe care a susţinut-o de sărbătoarile de Crăciun din acest an. El a îndemnat la pace şi demnitate şi şi-a pus speranţele într-o lume mai bună în care cei nevoiaşi să primească atenţie. În acest efort el a făcut un apel la necredincioşi, la atei, chemându-i să se alăture celor credincioşi în lupta pentru pace şi o lume mai bună. El a spus: „Invit şi necredincioşii să dorească pacea. Veniţi alături de noi, cu dorinţa voastră care porneşte din inimă pentru pace”.
Apelul lui la pace şi la conciliere între credincioşi şi atei pare cel puţin ciudat, ca să nu spunem mai mult. Pentru că apostolul Pavel scria la 2 Corinteni 6 cu 14: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?”. Iar Domnul Isus Însuşi a spus, la Ioan 3:
17 „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.
18 Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.
19 Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.
20 Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.
21 Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”
Dacă aşa stau lucrurile cum poate un lider religios să cheme la unitate între lumină şi întuneric? Pentru că cei ce sunt în întuneric (prin faptul că Îl resping pe Hristos) au şi fost deja judecaţi de Dumnezeu şi condamnaţi. Ei nu pot, datorită faptelor lor rele, să facă pace, să iubească, să facă bine, pentru că nu stă în natura lor. Ei au o natură stricată, neregenerată şi oricât s-ar strădui nu pot să facă binele. Apostolul Pavel, în cartea Romani la capitolul 3, face un portret al acestor oameni fără de Dumnezeu:
12 „Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.
13 Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă;
14 gura le este plină de blestem şi de amărăciune;
15 au picioarele grabnice să verse sânge;
16 prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor;
17 nu cunosc calea păcii;
18 frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”
A-i chema pe aceştia, aşa cum face actualul Papă, la unitate cu credincioşii, pentru o lume mai bună este un gest cel puţin ciudat, ca să nu spun mai mult.
Pericolul constă şi în faptul că se dă de înţeles că pacea şi fericirea stau la îndemâna noastră, a oamenilor, chiar a oamenilor neregeneraţi. Ori aceasta este o mare minciună şi o mare înşelare. Pentru cine spune şi pentru cine crede. Pentru că creştinul adevărat nu poate mărturisi decât adevărul, nu minciuna. Iar adevărul este că pacea nu vine decât prin credinţa în Isus Hristos şi prin acceptarea domniei Lui în viaţa omului. Atunci întristarea şi frica dispar şi sufletul omului este inundat de o bucurie de nedescris, bucurie care nu ţine de context, de împrejurări, de crize sau conflicte, ci de Hristos şi promisiunile lui Dumnezeu în El. Pentru că Hristos şi promisiunile Lui sunt veşnice iar El este Stânca veacurilor, Cel ce nu se clatină şi nu se schimbă; pentru că El este Dumnezeu şi în El nu este nici o urmă de schimbare sau de neadevăr. Toate cuvintele Sale sunt „Da” şi „Amin”.
Dacă fericirea ar fi stat în bani sau averi sau în lucrurile pământeşti atunci norul de martori ai credinţei, zecile şi sutele de milioane de martiri (numai Dumnezeu le cunoaşte numărul exact) de-a lungul veacurilor care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor în Hristos, sau care au acceptat suferinţa de dragul Lui, înseamnă că s-au înşelat şi au urmat o cale greşită. Dar Dumnezeu mărturiseşte despre ei că aceştia au un statut înalt înaintea lui Dumnezeu şi că credinţa lor i-a adus la starea de pace şi fericire desăvârşită.
La sfârşit şi început de an trebuie să spun din nou să nu căutaţi şi să nu aveţi aşteptări de la viitor în felul în care lumea le aşteaptă. Pentru că acestea nu vor veni. Dacă vrea cineva să fie cu adevărat fericit, dacă nu a fost până acum, să se apropie de Dumnezeu, să se supună Lui şi să-L urmeze necondiţionat.
Hristos spunea că fericirea o găsim în jugul Lui, alături de El. Aceasta înseamnă, evident, că nu noi ducem greul jugului, ci El. Jugul Lui doar ne susţine pe noi ca să nu cădem, într-o lume care se prăbuşeşte tot mai mult în necaz şi durere pentru că aleragă după fericire pe căi pe care nu poate fi găsită, departe de Isus.
Păcatul ne face nefericiţi, deşi noi credem exact invers. Şi doar cei eliberaţi de păcatul din trecut şi de sub puterea păcatului astăzi, sunt fericiţi. Pentru că păcatul este o povară grea şi mare. Iar această eliberare de păcat doar Isus Hristos o poate aduce. Deci, dacă vrei să fii fericit, vino la Isus cu povara ta, apoi supune-te Lui în toate şi chiar dacă lumea întreagă se va prăbuşi (aşa cum se va prăbuşi în curând) tu vei fi înconjurat şi umplut de pacea şi fericirea pe care doar Dumnezeu le poate da.
În felul acesta te aşteaptă mulţi ani fericiţi.
-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-
Comment