Unii au o părere greşită despre ce înseamnă să te călugăreşti. Cred că un călugăr este unul care s-a retras undeva în munţi, la o mănăstire sau într-o peşteră. Dar nu e doar atât.
Dumnezeu ne spune că cea mai mare poruncă este să-L iubim pe El şi apoi pe oameni, ca pe noi înşine. Dacă este o poruncă şi vine de la Cel Preaînalt şi Veşnic trebuie să căutăm s-o împlinim, altfel nu suntem nimic.
De ce se retrag unii oameni şi se fac călugări? În special pentru-că ei vor să se dedice lui Dumnezeu şi constată că lumea care îi înconjoară le este ostilă şi îi îndeamnă înspre păcat. Prin urmare hotărăsc să se separe de această lume, de oameni, şi să trăiască în singurătate, doar ei şi Dumnezeu. Constată că oamenii le sunt ostili, nu neapărat prin forţă sau violenţă, ci prin faptul că trăind în păcat oamenii îndeamnă şi pe alţii la păcat. Cedează ispitelor şi ispitesc şi pe alţii. Cei ce vor să se dedice lui Dumnezeu şi să se retragă în munţi o fac pentru că văd în oameni, în felul lor de viaţă, un potenţial pericol. Oamenii îi alungă în munţi. Suntem ispitiţi prin oameni pentru că ei trăiesc în păcat.
Dar ce facem atunci cu porunca lui Dumnezeu, să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi? Cum pot împlini această poruncă atunci când nu-l mai văd pe aproapele meu şi nu-i mai cunosc nevoile?
Veţi spune că este mai uşor să-i iubeşti pe oameni atunci când nu ai de-a face cu ei. Aşa pare, la prima vedere, dar în realitate nu este deloc aşa. Acea atitudine de bunăvoinţă pe care o ai faţă de un om care se poartă frumos cu tine sau care pur şi simplu nu are nimic cu tine, nici bine nici rău, nu este dragoste. Este indiferenţă. Amabilităţile noastre faţă de unii pe care nu-i cunoaştem sau cu care nu avem prea multe s-ar putea să nu fie altceva decât indiferenţă.
Am mai spus că, fiind în vizită la nişte prieteni în Germania, ei mi-au spus că germanii zic că cel mai bun coleg de serviciu este cel care nu te întreabă niciodată nimic, adică te lasă în pace dar îţi zâmbeşte amabil când treci pe lângă el. Este aceasta dragoste? Nici vorbă. Mai că îmi vine să-i zic ură, deşi poate că mă duc puţin prea departe dar nici nu exagerez prea mult.
Cel mai bun exemplu de dragoste este Domnul Isus Hristos. El a venit într-o lume care ştia că-i este ostilă. Şi ştiind aceasta totuşi a venit. El ştia că Îl vor scuipa, Îl vor numi diavol, Îl vor bate, Îl vor omorî. Ştia că va fi ispitit nu doar de diavol ci şi de oameni şi, totuşi, a venit. De ce a venit? Pentru că ne-a iubit pe noi, duşmanii Lui, pe păcătoşi. El era retras în cerul Lui dar a părăsit cerul. A făcut tocmai invers de cum fac oamenii care vor să fie sfinţi.
Apostolii Lui au făcut la fel. S-au dus într-o lume ostilă, din dragoste pentru oamenii ostili lor. Când Domnul Isus îl cheamă pe Saul din Tars, apostolul Pavel de mai târziu, din primele clipe îi arată acestuia ce urmează să sufere pentru Numele lui Isus! Şi dacă înainte Pavel îi arunca pe oameni în închisoare, din considerente religioase, după aceea este gata să-şi dea viaţa, ba mai mult, aproape că doreşte ca el însuşi să fie anatema, despărţit de Dumnezeu, pentru ca oamenii de lângă el să fie mântuiţi!
Mântuitorul Isus Hristos le-a spus ucenicilor (Matei 10 cu16): “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”. Cine erau lupii? Oamenii pe care Dumnezeu îi vrea mântuiţi! Şi aşa s-au dus ucenicii şi aşa s-a întâmplat de-a lungul anilor şi azi la fel. Musulmanii, comuniştii, ateii, toţi cei ce sunt împotriva lui Hristos aşa cum este El descoperit în Sfintele Scripturi, adică Singurul prin care oamenii pot primi mântuirea, sunt lupii pe care oile lui Hristos îi iubesc şi în mijlocul cărora se duc, din dragoste pentru ei şi sufletele lor. Nu aşa se întâmplă în monahism.
Dar cine sunt călugării azi, monahii? Doar cei ce se duc la mânăstire sau în peşterile munţilor? Am constatat că numărul călugărilor azi este mult, mult mai mare. Şi chiar în bisericile de pocăiţi sunt mulţi, foarte mulţi călugări.
O să spuneţi că exagerez. Nu exagerez deloc. Iată pe ce mă bazez când spun asta.
Noi suntem chemaţi să-i iubim pe oameni, aşa cum am spus. Pe cei ce ne fac bine nu este o problemă, dragostea vine uşor. Prin urmare noi suntem chemaţi să-i iubim pe cei ce ne fac rău şi se poartă cu noi într-un mod care ne aduce întristare. Dar reacţia noastră, de cele mai multe ori, este să ne îndepărtăm de cei ce ne fac rău şi să ne izolăm de ei. Satan este foarte abil şi, nu de puţine ori, ne face să credem că toţi ne sunt ostili, că nimeni nu ne iubeşte, nimeni nu ne vrea binele. Şi atunci ce facem? Exact ca un călugăr, ne izolăm. Poate mai luăm câţiva cu noi, că nici călugării nu sunt totdeauna singuri, dar ne izolăm şi ne punem haina cernită. Mănăstirea noastră sau peştera unde ne vom duce traiul de aici înainte va fi în mintea şi în inima noastră. Tot la separare se ajunge, separare de cei ce trebuie iubiţi şi care trebuie slujiţi, aşa cum a făcut Hristos.
Lumea este tot mai rea şi oamenii se retrag în casele lor, pe Internetul lor, în lumea lor mică sau virtuală, mare. Îşi creează această lume ca să fie ei în siguranţă. Dar sunt? Nu.
Singura siguranţă pe care o poate avea un om, şi un credincios şi mai mult, este de a rămâne în perimetrul trasat de Dumnezeu. Şi dacă perimetrul acesta El hotarăşte să fie în mijlocul lupilor (din biserică sau din afară), sau în mijlocul ispitelor, sau în mijlocul încercărilor, în mijlocul vorbelor de rău şi de ocară, în mijlocul unei lumi ostile, atunci acolo este cel mai bine. A ieşi de acolo înseamnă nesupunere, dezertare, egoism şi moarte în final.
Oamenii se izolează, se călugăresc, cu gând bun. Să le poată fi mai bine şi să poată fi mai credincioşi lui Dumnezeu. Dar aţi văzut oameni singuri şi fericiţi? Sunt floare rară. Cu cât se izolează ca să fie mai fericiţi, cu atât sunt tot mai trişti şi, evident, mai singuri.
Dacă Dumnezeu ne-ar condiţiona fericirea prin dragostea pe care alţii ar trebui s-o aibă pentru noi, cred că nu ar fi drept, deşi El face tot ce vrea şi nimeni nu Îl poate trage la răspundere. Dar El ne condiţioneaza fericirea, mai întâi, de relaţia noastră cu El, apoi de dragostea pe care o avem noi pentru alţii. Iată că fericirea noastră nu este în mâinile altora ci ale noastre. Dacă alegem să ne supunem lui Dumnezeu şi să ascultăm de El şi să-i iubim pe oameni, atunci ce fac ceilalţi împotriva noastră nu mai are nici o valoare.
Când vei urma porunca Mântuitorului de a-i iubi pe cei ce îţi fac sau îţi vor răul, şi chiar îi vei iubi, vei constata că nu sunt chiar atât de răi pe cât ai crezut. Ba sunt chiar frumoşi şi buni dar că poartă în ei multe poveri şi frustrări. Vei descoperi că au nevoie de tine şi te aşteaptă.
Se poate vedea bine, dacă avem ochi de văzut, că metoda celui rău azi este de a împrăştia peste lume un nor de teamă şi nesiguranţă, frică şi teroare. Care este scopul? Ca oamenii să se închidă în ei. Apoi le oferă o lume imaginară, virtuală, care nu are nimic de-a face cu lumea reală, dar care pare (atenţie, doar pare!) mult mai prietenoasă. Falsa lume oferită azi prin mass media îi va face pe oamenii care trăiesc în ea să fie incapabili de iubire! Nu se vor mai iubi decât pe ei, interesele lor, fantasmele lor. Ideea transmisă de diavol este că toţi sunt răi şi doar tu eşti bun. Cât confort ne găsim în acest gând! Cum ne refugiem în el! Cum ne înfăşurăm în el! Şi cât rău ne face.
Zilele trecute eram într-un magazin şi am surprins discuţia dintre doi bărbaţi. Vorbeau despre animale de companie şi unul dintre ei i-a spus celuilalt că un câine este mai bun decât un om. Deşi aşa credea probabil că s-ar fi supărat dacă aş fi intervenit şi i-aş fi spus că este câine.
Din nefericire izolarea aceasta şi părerea proastă despre alţii o găsim chiar şi în Biserică, în mijlocul fraţilor. Prin urmare ne retragem şi spunem că doar relaţia dintre noi şi Dumnezeu contează.
De ce ne retragem în mănăstirea noastră? Din cauza fricii şi a dezamăgirii, din cauză că nu am găsit înţelegere sau pentru că am fost trădaţi. Pasul despărţirii de oameni vine în urma unor decepţii, a unor dezamăgiri provocate de cei de lângă tine, de la cei de la care ai avut aşteptări. Nu vreau să spun că nu ar fi motive de decepţie şi dezamăgire în lume şi chiar în adunări. Au fost tot timpul şi vor fi. Numai că soluţia retragerii nu este şi soluţia lui Dumnezeu. El spune: “Te vreau în mijlocul celor ce nu te iubesc, ca să-i iubeşti tu. În mijlocul celor ce nu te înţeleg, ca să cauţi să-i înţelegi tu. Şi vreau aceasta pentru binele tău. Ca să semeni tot mai mult cu Mine.”
Nu doar personal suntem în acest pericol ci chiar adunările întregi. Din pricina presiunii lumii tendinţa este de a ne închide ca într-o fortăreaţă, de a pune străjeri pe turnuri şi de a ne pregăti armele de apărare. Dar aceasta este izolare. Biserica trebuie să se apere doar de păcat şi în rest să iasă în lume cu îndrăzneală. Altfel ne călugărim cu toţii şi murim încet, de foame şi lipsă de apă.
Să mai avem mare grijă la un aspect!
Putem cădea în capcana de a-i judeca pe cei ce s-au călugărit şi s-au retras. Pe cei pe care noi i-am rănit. Mai ales dacă avem o funcţie de conducere într-o adunare. Putem arăta acuzator înspre ei şi să-i punem la zid. Să ne gândim însă foarte bine înainte de a face aceasta. Eu cred că mulţi conducători de adunări vor fi vinovaţi pentru că oi din turma lor au fost mâncate de lupi, după ce au hotărât să iasă din turmă, sătule de atâtea lucruri pe care nu le-au putut suporta şi înţelege, lucruri urâte pe care nu se gândeau că le vor găsi în acel loc. Au ales să iasă pentru a se proteja şi au fost apoi o pradă uşoară pentru duşman. Cunosc astfel de cazuri.
Acum vă voi istorisi o întâmplare care m-a şocat şi care m-a întristat peste măsură, mi-a fost povestită de o soră, în urmă cu doar câteva zile.
O tânără dintr-o biserică a căzut în păcat şi a fost amăgită de un bărbat căsătorit. S-a căsătorit cu acesta, după ce el a divorţat. Biserica nu doar a pus-o sub disciplină, aşa cum desigur trebuia să facă, dar a rupt orice legătură cu ea, alungând-o.
Din nefericire la fel a procedat şi familia, părinţii ei. Nu au mai vrut să o primească acasă atunci când fiica lor a dorit să-i viziteze. Au alungat-o de la uşa casei lor aruncând după ea cu tot felul de lucruri iat tatăl ei i-a spus că-i doreşte ca Dumnezeu să-i dea un cancer.
S-a închis în ea. După o vreme relaţia cu acel bărbat nu a mai mers. S-a îmbolnăvit de cancer şi schizofrenie. Acum nu mai dorea ea să vadă pe nimeni. Dar a avut o prietenă, o soră din biserica lor de pocăiţi, pentru că toate acestea într-o biserică de pocăiţi se întâmplau, care nu a uitat niciodată de ea. A căutat-o dar nu a putut ajunge la ea pentru-că se refuza orice contact. După ani de zile, şi după multe rugăciuni ale fostei ei prietene, Dumnezeu a creat un context să se întâlnească şi să poată vorbi. Gheaţa a început să se topească şi speranţa în Dumnezeul care poate ierta şi mântui să se aprindă din nou în întunericul gros al inimii acelui suflet.
Lucrarea de restaurare este abia la început. Rugaţi-vă şi voi ca ea să se poată face şi sufletul acela, închis într-o peşteră adâncă şi întunecoasă atât de multă vreme, să poată ieşi din nou la lumină, şi să înveţe să-i iubească pe cei ce au trimis-o la mănăstire. Acest lucru va fi cel mai greu dar va fi şi cea mai mare biruinţă pentru ea. Şi dacă va reuşi, ea va străluci cu îngerii în cer iar cei din adunare cu doctrină bună, dar cu sufletul împietrit, este posibil să aibă o mare şi neplăcută surpriză, la final.
Soluţia nu a fost niciodată izolarea faţă de o lume ostilă, ci dragostea pentru ea. Este greu dar este singurul drum. Pe el a mers Marele nostru Mântuitor, pe el au mers ucenicii Lui adevăraţi şi, pentru cei ce vor să-L urmeze, nu este un alt drum.
Renunţă la gândul călugăriei şi du-te între oamenii care Îl batjocoresc pe Hristos şi care nu ştiu cât de mare nevoie au de El. Sau între cei din adunări care nu te vor şi nu te înţeleg şi care se poartă urât cu tine. Aruncă haina cernită a supărării, întristării, nemulţumirii, a fricii şi îmbracă haina bucuriei în “slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”, aşa cum spunea şi trăia marele apostol Pavel.
Comment