Autor: A.W.Tozer
The Associated Press a spus o poveste interesantă, chiar deprimantă întrucâtva, despre un nobil englez din Londra care a murit cu câteva zile înainte să împlinească nouăzeci şi nouă de ani.
Fiind un om cu posibilităţi şi cu o anumită poziţie, nu a trebuit să îşi câştige traiul muncind ca noi, aşa că atunci când a murit, acumulase şaptezeci de ani de maturitate în care fusese liber să facă orice vroia, să urmeze orice chemare dorea sau să lucreze orice considera a fi în conformitate cu abilităţile sale remarcabile.
Ce a ales el să facă? Ei bine, potrivit povestirii, el „ şi-a dedicat viaţa încercării de a reproduce şoarecele perfect bălţat.”
Acum, acord fiecărui om dreptul să reproducă şoarecele perfect bălţat dacă vrea să facă acest lucru şi dacă şoarecele cooperează, şi recunosc de bunăvoie că este treaba lui, nu a mea. Nefiind un iubitor de şoareci (nici nu urăsc şoarecii; sunt neutru faţă de ei) nu ştiu decât că un şoarece bălţat s-ar putea să fie mai folositor şi că este un animal de casă mai afectuos decât un şoarece colorat obişnuit. Sunt totuşi îngrijorat.
Crescătorul de şoareci despre care am vorbit era un lord, iar eu m-am născut la o fermă pe dealurile din Pennsylvania, dar de vreme ce o pisică se poate uita la un rege, presupun că şi un tânăr fermier poate privi la un lord, poate privi la el chiar dezaprobator în circumstanţele date. Oricum, omul e om, iar eu simt o anumită înrudire cu orice om născut din femeie; deci nu pot decât să îl deplâng pe fratele meu de peste mări.
Făcut după chipul lui Dumnezeu, înzestrat cu puteri minunate ale minţii şi ale sufletului, chemat să aibă visuri eterne şi să aibă gânduri despre eternitate, el alege ca scop al existenţei sale creşterea unui şoarece bălţat. Invitat să umble cu Dumnezeu pe pământ şi la final să locuiască cu sfinţii şi îngerii în lumea de sus, chemat să slujească generaţiei lui după voia lui Dumnezeu, să alerge cu o energie sfântă spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Isus, el îşi dedică viaţa şoarecelui bălţat – nu doar serile sau concediile, atenţie, ci întreaga viaţă. Aceasta este, cu siguranţă, o tragedie demnă de imaginaţia lui Eschil şi a lui Shakespeare.
Să sperăm că povestea nu este adevărată sau că jurnaliştii au încurcat-o, aşa cum se întâmplă uneori; dar chiar dacă întreaga poveste se dovedeşte a fi falsă, ea indică totuşi o tragedie umană completă, care se joacă în faţa ochilor noştri zilnic, nu de către actori fantezişti, ci de către femei şi bărbaţi adevăraţi care sunt personajele pe care le portretizează.
Aceştia ar trebui să fie preocupaţi de păcat, de neprihănire şi de judecată; ei ar trebui să se pregătească să moară şi să trăiască din nou; în schimb, ei îşi petrec zilele crescând şoareci bălţaţi.
Dacă perspectiva spirituală asupra lumii este cea corectă, aşa cum creştinătatea afirmă cu îndrăzneală că este, atunci pentru fiecare dintre noi cerul este mai important decât pământul şi eternitatea este mai importantă decât timpul. Dacă Isus Hristos este cine a pretins că este, dacă El este ceea ce a declarat mulţimea glorioasă a apostolilor şi armata nobilă a martirilor că este, în cazul în care credinţa pe care biserica sfântă din toată lumea o recunoaşte ca fiind adevărata credinţă a lui Dumnezeu, atunci niciun om nu are vreun drept să îşi consacre viaţa vreunui lucru care arde, care rugineşte, care putrezeşte sau care moare. Niciun om nu are dreptul să se predea total altcuiva decât lui Hristos, nici altui lucru decât rugăciunii.
Un om care nu ştie unde se află este pierdut; omul care nu ştie de ce s-a născut este şi mai pierdut; omul care nu găseşte un obiect demn de adevărata lui afecţiune este pierdut complet; conform acestei descrieri rasa umană este pierdută, şi faptul că nu ştim cât de pierduţi suntem este parte din pierzania noastră. Astfel ne irosim puţinii ani care ne-au fost acordaţi, crescând şoareci bălţaţi. Poate nu pe aceia care aleargă şi chiţăie; dar privind în lumina veşniciei, majoritatea activităţilor noastre umane mărunte nu sunt oare aproape la fel de lipsite de sens?
Una dintre gloriile Evangheliei creştine este capacitatea ei nu numai de a elibera un om de păcat, ci şi de a-l direcţiona, de a-l aşeza pe un vârf de unde poate vedea ziua de ieri şi ziua de astăzi în relaţia lor cu ziua de mâine. Adevărul îi curăţă mintea astfel încât să poată recunoaşte lucrurile care contează şi să vadă timpul, spaţiul, împăraţii şi căpăţânile de varză în adevărata lor perspectivă. Creştinul luminat de Duhul nu poate fi înşelat. El cunoaşte valoarea lucrurilor; el nu investeşte în ceva trecător, nici nu dă un acont pentru o iluzie; pe scurt, el nu-şi va dedica viaţa creşterii de şoareci.
În spatele fiecărei vieţi irosite se află o filosofie rea, o concepţie greşită despre valoarea şi scopul vieţii. Omul care crede că s-a născut pentru a obţine tot ce poate îşi va petrece viaţa încercând să le obţină pe toate; tot ce va obţine nu va fi decât o cuşcă cu şoareci bălţaţi. Omul care crede că a fost creat pentru a se bucura de plăcerile trupeşti îşi va dedica viaţa căutării plăcerilor; şi dacă printr-o combinaţie de circumstanţe favorabile reuşeşte să se distreze mult în viaţă, la sfârşit toate plăcerile lui se vor transforma în cenuşă în gura lui. Va descoperi prea târziu că Dumnezeu l-a făcut prea nobil pentru a fi mulţumit cu acele plăceri ţipătoare cărora şi-a dedicat viaţa aici, sub soare.
(Am publicat acest material cu acceptul editurii “Perla suferinţei”. Este un extras din cartea “Omul: sălaşul lui Dumnezeu”, carte apărută la editura “Perla suferinţei” (www.perlasuferintei.ro) , având ca autor pe A.W.Tozer.)
