Divorţul şi dragostea de sine (Mutarea amvonului VI)

          Scriu aceste rânduri în urma unui telefon pe care l-am primit de la o soră, telefon care a venit ca reacţie la articolul precedent despre divorţ.
          Sora mi-a relatat despre un caz al unei surori în credinţă care a avut un soţ foarte violent. Aceasta a întrebat fraţii din conducerea adunării unde se afla ce să facă, dacă să divorţeze sau nu. Fraţii au sfătuit-o să nu divorţeze şi sora a ascultat de ei, dar nu peste multă vreme soţul violent a ucis-o.
          Acum mi se punea şi mie aceeaşi întrebare: ce ar fi trebuit să facă sora?
          A vorbi despre divorţ nu este uşor pentru că sunt o multitudine de cazuri speciale şi foarte diferite, de aceea spuneam în materialul precedent că nu vreau să intru în polemică şi nu vreau să fac un studiu biblic pe această temă. L-au făcut alţii mai pricepuţi. Ceea ce mi-am dorit a fost să scot în evidenţă cum vede Dumnzeu divorţul şi cum îl văd creştinii de azi. Diferenţa este, cel puţin în unele părţi ale lumii, izbitoare. Dumnezeu urăşte divorţul iar creştinii (unii dintre ei) au ajuns chiar să-l iubească. Despre aceasta era vorba.
          Dar să ne întoarcem la întrebarea pusă despre sora care a fost ucisă de soţul ei necredincios şi violent.
          Dacă luăm în calcul un astfel de caz şi i-am chestiona pe oameni, creştini sau necreştini, cred că marea majoritate, dacă nu toţi, ar spune: ar fi trebuit să divorţeze. Iar faptul că nu a divorţat şi s-a ajuns la o asemenea tragedie dovedeşte îngustimea celor ce au sfătuit-o. Pare logic şi pare să aibă sens.
          Eu cred că una dintre cele mai mari probleme ale noastre este egoismul. În Biblie i se spune “dragoste de sine”, dar nu prea îi dăm mare importanţă. Şi în vremurile din urmă despre care Biblia vorbeşte şi despre care afirmă că vor fi grele (“cumplite” în versiunea din original), primul păcat pus în lista păcatelor din vremurile cumplite din urmă va fi egoismul. 2 Timotei 3 de la versetul 1:
“Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.
2 Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie,
3 fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine,
4 vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;
5 având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”
          Aşa cum am spus şi cu altă ocazie trebuie să avem grijă când ne gândim cui se adresează aceste cuvinte. Tindem să credem că necredincioşilor, ei sunt cei ce se vor iubi pe ei, vor iubi banii, etc. Sigur că şi ei dar aceste cuvinte se adresează credincioşilor, pentru că în versetul 5 se spune că aceştia vor avea o formă de evlavie dar fără putere. Deci vor pretinde despre ei că sunt credincioşi şi vor fi în mijlocul credincioşilor, altfel nu ar avea nici un sens îndemnul apostolului Pavel ca Timotei să se îndepărteze de ei.
          Dragostea de sine sau egoismul face ravagii peste tot şi nici adunările credincioşilor nu sunt scutite. Până şi mesajul Evangheliei a fost adaptat acestei dorinţe a noastre de a ne fi bine. Evanghelia care se propovăduieşte şi-a mutat accentul de pe gloria şi slava lui Dumnezeu pe binele şi fericirea noastră. Nimeni nu va accepta acest lucru dar în practică aşa se întâmplă peste tot. Când vorbim oamenilor despre relaţia lor cu Dumnezeu le spunem: “Vino la credinţă, vino la Isus ca să îţi fie bine. El va avea grijă de tine, te va păzi de rău, te va mângâia, îţi va da sănătate şi în final te va duce în cer.” Fără să realizăm, nu cu intenţie rea ci doar din dorinţa noastră de a-i aduce pe oameni la Hristos, am mutat accentul de pe slava şi gloria lui Dumnezeu pe binele omului, ori aceasta este umanism şi este o mare şi gravă eroare.
          Noi nu mai ştim că Dumnezeu face tot ce face pentru slava gloriei Lui. Isaia 42 cu 8: “Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor.”
          Vorbind despre cruce şi Jertfa Domnului Isus noi predicăm că Dumnezeu a făcut totul pentru noi şi ajungem să ne credem tare importanţi. Sigur că avem preţ în ochii Lui şi că din dragoste pentru noi a făcut ceea ce a făcut, dar nu în primul rând pentru noi. Domnul Isus şi-a dus lucrarea până la capăt pentru că ştia că aşa îi face pe plac Tatălui. Voia Tatălui era voia Lui. Nu noi oamenii eram mai importanţi, deşi eram importanţi, ci Tatăl şi gloria Lui. Ioan 12 cu 28: “Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!”
          Auzi pe câte unul care nu are o relaţie cu Domnul Isus şi nu este născut din nou că este supărat pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu s-a purtat cu el aşa cum omul s-ar fi aşteptat. Dumnezeu nu i-a dat ceea ce s-ar fi aşteptat, aşa cum ar fi meritat. Deşi el a mai mers pe la biserică, a mai dăruit din banii lui, a mai aprins ceva lumânări. Dar acest fel de gândire despre Dumnezeu nu este altceva decât primitivism religios. Exact aşa gândesc şi sălbaticii din junglă care aduc zeilor lor ofrande pentru ca aceştia să le facă bine. Din nefericire tot aşa gândesc şi mulţi dintre cei ce pretind că sunt născuţi din nou. Rezultatul este o viaţă tristă şi mohorâtă, uneori deprimantă, pentru că nu li s-a întâmplat ceea ce au crezut ei că li se va întâmpla. Şi chiar se întreabă dacă Dumnezeu mai există sau dacă îi mai pasă de ei.
          Când apostolul Pavel a pornit pe calea credinţei Dumnezeu l-a trimis la el pe Anania cu un mesaj. Dacă am fi mers noi, fără să fim trimişi de Dumnezeu, am fi avut un mesaj dulceag, de încurajare, de îmbărbătare, i-am fi spus lui Pavel ce bine o să-i meargă dacă o să devină creştin. Dar mesajul Domnului a fost acesta (Faptele Apostolilor 9 cu 16) : “şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” Pavel nu a uitat niciodată aceasta şi atunci când încercări şi lupte inimaginabile au venit peste el nu s-a îndoit niciodată de chemarea lui Dumnezeu pentru el şi nici de dragostea pe care Dumnezeu i-o purta. Şi în toate acestea Pavel era plin de bucurie, era mai mult decât biruitor. Scopul lui pe pământ nu era fericirea lui vremelnică ci gloria lui Dumnezeu. Sau, dacă vreţi fericirea lui pe pământ era să-L glorifice pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Când Numele lui Dumnezeu era înălţat restul nu mai conta.
          Întorcându-ne la divorţ putem constata că aceeaşi gândire umanistă, egoistă, ne caracterizează. Încă de când ne căsătorim şi apoi şi tot restul vieţii. Scopul căsătoriei este binele nostru nu gloria lui Dumnezeu, nici măcar binele partenerului. Nu prea am auzit ca cineva să se căsătorească, sau să nu se căsătorească, pentru ca Numele lui Dumnezeu să fie glorificat. Să se căsătorească pentru că aşa va putea mai bine să-L onoreze pe Dumnezeu sau tot acest motiv să-l facă să nu se căsătorească. Dacă pare ciudat ceea ce spun nu este din alt motiv decât că nu ne-am gândit la aceasta şi suntem prea obişnuiţi să procedăm într-un alt fel, aşa ca cei din lume. Pavel ştia că o căsătorie l-ar fi împiedicat în împlinirea voii lui Dumnezeu. Pe de altă parte alţii puteau să se căsătorească. O mamă poate să-L glorifice pe Dumnezeu dând naştere la copii pe care să îi crească pentru slava Lui. Dar mulţi părinţi au sau nu au copii pentru că aşa este mai bine pentru ei.
          Dacă aşa vedem lucrurile să nu ne mirăm că auzim despre divorţ în familiile creştine şi nici să nu ne mirăm că cineva va spune: “Este prea greu pentru tine, mai bine divorţează”. Accentul cade pe cât de greu este pentru noi, şi uneori chiar este foarte greu. Dar Dumnezeu nu ne-a spus să Îl urmăm pentru că ne va fi uşor şi pentru că aşa va fi mai bine pentru noi, în viaţa aceasta vremelnică. El ne-a spus să Îl urmăm pe El şi să-L cinstim pe El în tot ceea ce facem. Orice atitudine sau acţiune a noastră ar trebui să treacă prin acest filtru: “Ce fac acum este pentru gloria lui Dumnezeu?” Dacă da, atunci eu nu mai contez.
          Cum să nu găseşti circumstanţe atenuante unuia care îi este foarte greu pe calea credinţei dacă ne gândim doar la binele nostru? Cum să nu fii de acord cu divorţul unei femei care este maltratată de soţul ei, trăind un coşmar zi de zi şi cu frica morţii în spate, dacă surorile azi nu mai pot suporta nici măcar căldura de afară sau din adunări, prin urmare se îmbracă tot mai sumar? Cum să suporţi bătăile unui soţ violent, pentru Hristos, când nu suporţi să te îmbraci decent pentru Hristos, din dragoste de Hristos? Cum să suporţi tortura pentru El când nu suporţi, pentru Isus, ca un frate sau o soră să îţi greşească cu un cuvânt?
          Totul vine de la iubirea de sine, de la egoism. Nu mai putem, nu mai suportăm să fim altfel, să suferim pentru Hristos, să ne înfrânăm pentru Hristos, să ne jertfim pentru Hristos, să trăim pentru gloria Lui.
          Mă gândesc cât de greu trebuie să-i fi fost sorei care a fost omorâtă de soţul ei. Cât de mult a răbdat, câte lacrimi au curs, câtă frică şi câte coşmare au chinuit-o, poate chiar în fiecare noapte. Dar dacă, cu toate acestea, ea a hotărât să nu divoţeze din dragoste pentru Hristos, mă gândesc ce slavă şi glorie are ea acum în cer. Cei de lângă ea spun că ar fi putut fi salvată dacă ar fi divorţat şi nu văd că ea este de fapt un martir pentru Hristos. Nu văd gloria gestului ei şi a hotărârii ei de a rămâne credincioasă lui Isus chiar cu preţul vieţii. Iată că şi în România se mai moare, chiar şi azi, din dragoste pentru Hristos! Iată că mai sunt şi azi femei care mai bine mor decât să-L întristeze pe Dumnezeu! Ce diferenţă între ea şi felul egoist de a fi al multor surori care nu se mai înfrânează de la nimic, care nu mai pot suporta nimic, nici măcar o haină decentă şi care nu mai sunt mulţumite cu nimic, nici măcar cu soţul credincios care se străduieşte să fie bun şi harnic.
          În mentalitatea noastră egoistă putem face aproape orice, putem încălca orice reguli divine, ca să ne fie bine, crezând că Dumnezeu va înţelege. Oricum noi suntem cei importanţi şi El trebuie să aibă grijă că altfel Îl părăsim şi o să se trezească singur. Şi dacă totuşi nu avem curajul să facem acest gest nu este că ne-ar păsa prea mult de gloria Lui ci de pielea noastră care este mult prea preţioasă ca să ardă în iad.
          În final totul se poate reduce la scopul nostru pe acest pământ: trăim pentru noi sau pentru El?
          Nu este întotdeauna uşor. Ba chiar uneori va fi atât de greu încât nici un om nu ar putea rezista fără ajutor de sus. Nu este uşor să-ţi taie mâinile, să-ţi scoată ochii, să te ardă pe rug, să te pună dezbrăcat într-o coşniţă cu albine, să-ţi omoare copiii în faţa ta sau să ţi-i ducă la spitalul de nebuni, să te îngroape de viu şi nu pot descrie alte chinuri, mai mari, prin care au trecut cei ce au hotărât să lase totul pentru Hristos şi să-L urmeze. Nu-i uşor, cine spune că este? Cine spune că este uşor să te chinuie soţul în fiecare zi şi să te transforme în minge de fotbal? Nu-i uşor şi nu ştiu de ce Cel pe care am hotărât să-L urmăm şi care are toată puterea în cer şi pe pământ şi care ar putea cu o suflare să-i spulbere pe cei ce comit atrocităţi, le dă totuşi libertatea să-i chinuie pe ai Lui. Nu-i uşor…
          Dar dacă L-am cunoscut cu adevărat prin revelaţie de sus, dacă am cunoscut frumuseţea şi măreţia Lui, dacă ne-am îndrăgostit cu adevărat de El, nu de darurile Lui, şi nu mai putem fără El atunci nimic nu va fi prea greu. Dragostea poate totul. Se poate dărui şi jertfi. Nu poate face aceasta egoismul sau dragostea de sine. Păcat care va caracteriza vremurile cumplite din urmă.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-