Autor: A.W.Tozer
Am spus în altă parte că nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu prin gândire, dar că trebuie să gândim mult dacă vrem să-L cunoaştem bine. Sună contradictoriu, dar sunt convins că cele două afirmaţii sunt în acord deplin.
Inabilitatea minţii umane de a-L cunoaşte pe Dumnezeu întrun sens adevărat şi final este considerată indiscutabilă în toată Biblia şi chiar se dau învăţături despre ea în pasaje ca: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”. „Lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu.” „Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.” Natura lui Dumnezeu este diferită de orice lucru cu care este obişnuită mintea; de aceea, atunci când mintea încearcă să-L găsească pe Dumnezeu, se confruntă cu obscuritate. Este înconjurată de mister şi orbită de lumina de care niciun om nu se poate apropia.
O meditaţie la acest adevăr i-a condus pe unii gânditori din trecut să concluzioneze că de vreme ce este imposibil ca omul săL descopere pe Dumnezeu prin intermediul facultăţilor pe care le posedă, Dumnezeu trebuie aşadar să rămână nu doar necunoscut, ci şi de necunoscut. Ceea ce au trecut cu vederea aceşti oameni este că atunci când Dumnezeu doreşte, El poate să Se descopere şi Se descoperă pe Sine oamenilor. Duhul lui Dumnezeu este capabil să facă duhul omului să cunoască şi să experimenteze misterul uimitor şi de temut al fiinţei esenţiale a lui Dumnezeu. Ar trebui observat că Duhul Îl descoperă pe Dumnezeu duhului omului, nu numai intelectului lui. Intelectul poate cunoaşte atributele lui Dumnezeu fiindcă acestea constituie acel trup de adevăr ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este doar pentru duh. O asemenea cunoaştere vine nu prin activitatea intelectuală, ci prin intuiţie.
A-L cunoaşte pe Dumnezeu în sensul scriptural al termenului înseamnă să-L experimentezi. Niciodată nu înseamnă să cunoşti despre. Nu este o cunoaştere mediată de intelect, ci o conştienţă nemijlocită experimentată de suflet la un nivel prea înalt pentru ca mintea să poată ajunge la ea.
Atunci unde este locul intelectului în experienţa creştină? Şi de ce să pierdem timp gândind de vreme ce ştim dinainte că gândirea nu ne poate aduce la cunoaşterea care trebuie dorită mai mult decât orice altceva, la cunoaşterea de Dumnezeu? Răspunsul este că întreaga revelaţie biblică se adresează intelectului şi prin intelect, atinge voinţa, sediul vieţii morale; dacă voinţa răspunde în pocăinţă şi ascultare, Duhul Sfânt iluminează inima penitentă şi i-L revelează pe Hristos, chipul lui Dumnezeu. Ceea ce a început ca o chemare la judecată (Isaia 1:18) se sfârşeşte într-o experienţă spirituală cu totul deasupra raţiunii.
Dumnezeu este preocupat de om în întregimea lui şi a plănuit ca experienţa creştină să cuprindă întreaga personalitate. Credinţa creştină nu se ocupă doar de partea spirituală, ci şi de cea morală şi raţională. Elementele raţionale şi morale din religie sunt obiectele corecte ale gândirii şi de bunăvoie îşi cedează comorile abundente înaintea meditaţiei făcute cu rugăciune. Credinţa creştină se ocupă cu Dumnezeu şi cu omul, şi cu ceea ce poate fi cunoscut despre ei şi despre relaţia lor unul cu altul. Contemplă creaţia, răscumpărarea, neprihănirea, istoria sacră, destinul omenirii şi viitorul lumii. Asemenea adevăruri, odată ce au fost revelate prin inspiraţie divină, stau acolo unde se poate ajunge prin intelectul răscumpărat, şi aşteaptă să fie exploatate de fiii împărăţiei.
Sub iluminarea şi călăuzirea Duhului Sfânt, credinciosul studios, dedicat rugăciunii poate deveni un filosof creştin, un înţelept, un doctor în lucrurile divine. Mai mult decât atât, el poate deveni un om al lui Dumnezeu şi o lumină pentru generaţia sa.
Repet, nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu doar prin gândire, dar niciodată nu Îl putem cunoaşte foarte bine fără multă gândire profundă.
