Autor: A.W.Tozer
Perioada în care trăim acum ar putea fi uşor înregistrată în istorie ca Era Erotică. Iubirea sexuală a fost ridicată la rang de cult. Eros are astăzi mai mulţi închinători printre oamenii civilizaţi decât oricare alt zeu. Pentru milioane de oameni eroticul a înlocuit complet spiritualul.
Modelul în care lumea a intrat în acest stadiu nu este dificil de urmărit. Factorii care au contribuit sunt fonograful şi radioul, care pot transmite un cântec de dragoste de la un ţărm la altul şi asta de ordinul zilelor; cinematograful şi televiziunea, care dă posibilitatea întregii populaţii să-şi înfrupte ochii din scene cu femei senzuale şi tineri amorezaţi încătuşaţi în îmbrăţişări pasionale (şi asta în sufrageriile caselor „creştine” înaintea ochilor unor copii inocenţi!); ore de muncă mai reduse şi o mulţime de dispozitive mecanice care au ca rezultat o lejeritate crescută pentru toţi. Adăugaţi la acestea şi contribuţiile campaniilor publicitare isteţ concepute care fac din sex momeala, nu prea bine ascunsă, spre a atrage clienţi pentru orice produs imaginabil; comentatorii degradaţi care şi-au consacrat vieţile sarcinei de a publiciza nişte necunoscute cu feţe de înger şi morală de pisici vagaboande; romancierii insistenţi care câştigă o reputaţie îndoielnică şi o mulţime de bani din publicarea unor opere literare izvorâte din „mizeriile” sufletelor lor, doar pentru a distra masele. Aceste lucruri ne spun câte ceva despre felul în care Eros a triumfat peste lumea civilizată (nn. aceste cuvinte au fost scrise înainte de anul 1959, anul în care a fost publicată cartea „Născut după miezul nopţii”, carte din care am extras acest fragment. Dacă atunci Tozer considera potrivit să tragă un semnal de alarmă, ne putem imagina care este situaţia astăzi).
Acum, dacă acest zeu i-ar lăsa pe creştini în pace, din partea mea, eu i-aş lăsa cultul în pace. Toată această mizerie fetidă şi spongioasă se va scufunda într-o zi de prea multă greutate şi va deveni un excelent carburant pentru focul iadului, o recompensă bine meritată, care ne face însă să simţim compasiune pentru cei prinşi în acest tragic colaps. Dar cultul lui Eros afectează în mod serios Biserica. Religia pură a lui Hristos care curge asemeni unui râu de cristal din inima lui Dumnezeu, este poluată de apele murdare ce curg dinapoia altarelor abominaţiilor ce se înalţă pe orice deal şi sub orice copac de la New York la Los Angeles.
Infleunţa spiritului erotic se simte aproape oriunde în cercurile evanghelice. Multă muzică cântată la anumite întâlniri are mai multă romanţă decât Duh Sfânt. Atât cuvintele cât şi muzica sunt concepute pentru a stârni libidoul. Hristos este abordat cu o familiaritate care revelează o totală ignoranţă a ceea ce este El. Aceasta nu arată intimitatea în recurenţă a sfântului care adoră ci familiaritatea imprudentă a iubitului carnal.
Romanele de ficţiune religioase folosesc de asemenea sexul pentru a atrage publicul cititor, scuza fiind că dacă idila şi religia sunt combinate într-o poveste atunci persoana obişnuită, care nu ar citi o carte de religie pură, va citi această carte şi astfel va fi confruntată cu evanghelia. Ignorând faptul că majoritatea romancierilor religioşi moderni sunt amatori, şi cu greu am putea găsi unul care să poată scrie literatură de calitate, întregul concept din spatele romanului religioso-romantic se dovedeşte a fi nesănătos. Impulsurile libidinoase şi cercetarea dulce şi profundă a Duhului Sfânt sunt două lucruri diametral opuse. Concepţia că Eros ar putea fi făcut să servească ca asistent Domnului gloriei este de-a dreptul scandaloasă. Filmele „creştine” care încearcă să-i atragă pe clienţi prezentând spre publicitate scene amoroase, sunt complet false faţă de religia lui Hristos. Doar cei orbiţi spiritual vor putea fi amăgiţi.
Voga actuală după frumuseţea fizică şi personalitatea impecabilă în prezentările religioase reprezintă mai departe o influenţă a spiritului romantic în Biserică. Legănatul ritmic, zâmbetul sintetic şi vocea mult prea optimistă trădează o religie prea conformă lumii. Şi-a învăţat tehnicile de la televizor, dar nu destul de bine pentru a reuşi în domeniul profesional, aşa că şi-a adus producţiile stupide în locul sfânt unde le prezintă unor creştini „bolnavi”, needucaţi, care caută ceva cu ce să se amuze cât timp sunt legaţi de acest curent religios.
Dacă limbajul meu pare prea sever, lăsaţi-mă să vă aduc aminte că el nu se adresează individului. Faţă de oamenii pierduţi din lume simt o mare compasiune şi o dorinţă ca şi ei să ajungă la pocăinţă. Faţă de creştinii a căror conducere plină de râvnă dar fără înţelepciune a mutat Biserica de la altarul lui Iehova la altarele erorii simt o veritabilă dragoste şi simpatie. Aş vrea să fiu ultimul care să-i rănesc şi primul care să-i iert, aducându-mi aminte de păcatul meu trecut şi de nevoia de îndurare, ca şi de slăbiciunea mea şi de înclinaţia naturală spre păcat şi greşeală. Măgăriţa lui Balaam a fost folosită de Dumnezeu pentru a mustra un profet. Din acest exemplu se pare că Dumnezeu nu are nevoie de perfecţiune ca instrument pe care să-l folosească pentru mustrarea şi atenţionarea copiilor Lui.
Când oile lui Dumnezeu sunt în primejdie, păstorul nu trebuie să admire stelele şi să mediteze la teme „inspiraţionale”. El este obligat moral să-şi apuce armele şi să alerge în apărarea lor. Când circumstanţele o cer, iubirea ar putea folosi sabia, deşi prin natura ei mai degrabă ar pansa inima frântă şi ar îngriji de cel rănit. Este timpul ca profetul şi prorocul să se facă din nou auziţi şi simţiţi. În ultimele trei decade (nn. înainte de anul 1959) timiditatea considerată ca umilinţă s-a ghemuit în colţul ei în timp ce calitatea spirituală a creştinătăţii evanghelice a devenit progresiv mai slabă, an după an. Până când, o Doamne, până când?
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
