În vremurile din urmă se poartă culoarea gri (Mutarea amvonului IV)

          Nu sunt cuvinte suficiente pentru a descrie frumuseţea şi măreţia a ceea ce numim Biserica lui Isus Hristos, trupul celor ce cred în Isus Hristos şi umblă în ascultare de El.
          Pentru a crea lumea şi universul, tot ceea ce există, Dumnezeu a rostit cuvânt şi toate au luat fiinţă la porunca Lui. Pentru că El zice şi se face şi nimeni nu îi poate sta împotrivă. Dar pentru-ca Biserica lui Isus Hristos să ia fiinţă a fost nevoie de mai mult. A trebuit ca Dumnezeu Însuşi, Domnul Isus Hristos, să vină pe acest pământ, să fie batjocorit de oameni şi apoi omorât de ei. A fost nevoie de Jertfa supremă a Domnului Isus, Mielul fără de păcat, pentru-ca Biserica să ia fiinţă. Desigur că Domnul Isus a murit pentru păcătoşi, pentru fiecare în parte, dar acei păcătoşi răscumpăraţi de acest sânge sfânt, uniţi împreună în Jertfa Lui, formează Biserica.
          Biserica aceasta mai este numită şi Mireasa lui Hristos. El, Isus, va veni odată şi va lua la cer această Mireasă pe care a curăţit-o prin sângele Său şi pe care o păstrează în har, însoţind-o prin Duhul Său cel Sfânt.
          Biserica este cea scoasă din lume şi aşezată în locurile cereşti, prin Hristos, chiar dacă încă se mai află pe pământ.
          Păcatul a adus omenirea într-o stare de asemănare cu diavolul. Păcatul a schimbat chipul lui Dumnezeu din oameni, chip după care au fost creaţi iniţial, şi i-a făcut să semene cu chipul celui rău pe care oamenii, prin căderea în păcat, au început să-l urmeze.
          Scriptura spune la 1 Ioan 5 cu 19: “Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău”, făcând o diferenţă clară şi puternică între cele două grupări. Există Biserica, care este din Dumnezeu, şi există lumea care “zace” în cel rău.
          Prin urmare Biserica se diferenţiază net de lumea din jur şi aşa a fost adevărata Biserică încă de la început. Ne aducem aminte de ce spune Scriptura despre primii creştini. Faptele Apostolilor capitolul 5, versetele 12 -14: “Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, şi nici unul din ceilalţi nu cuteza să se lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult.”
          Aflăm că cei din jur aveau un fel de teamă faţă de Biserică şi nu cutezau să se apropie de membrii ei dar Dumnezeu îşi manifesta prezenţa în mijlocul Bisericii şi tot mai mulţi oameni veneau şi intrau în Biserica lui Hristos.
          Înţeleg că Biserica lui Hristos era ceva cu totul deosebit de lume. Sfinţenia şi curăţia celor ce o formau, de fapt prezenţa în mijlocul lor a lui Dumnezeu Însuşi care a promis că va veni în mijlocul lor dacă ei se adună în Numele Lui şi trăiesc în sfinţenie, în ascultare de El, făcea ca acest grup de oameni să fie total diferit de ceilalţi. Şi observatorii din exterior vedeau aceasta, chiar dacă mulţi se împotriveau lucrării.
          Biblia spune că mult popor venea la pocăinţă. Semn că această Biserică era atractivă, cu toată împotrivirea oamenilor religioşi ai vremii şi chiar dacă standardul de sfinţenie era unul foarte ridicat (gândiţi-vă doar la Anania şi Safira). Chiar dacă provoca celor ce priveau din exterior o teamă sfântă Biserica atrăgea ca un magnet. Nu era un grup religios, aşa ca multe altele care existau şi în acea vreme, ci era locul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul unor oameni. A unor oameni total schimbaţi. A unor oameni care au primit din nou, prin credinţa în Domnul Isus Hristos şi prin prezenţa lui Dumnezeu Duhul Sfânt în ei şi între ei, acel chip minunat al lui Adam de dinainte de cădere, de fapt chipul lui Dumnezeu dat omului iniţial. Frumuseţea Bisericii lui Isus Hristos este dată tocmai de prezenţa în mijlocul ei a lui Isus. Şi aceasta o face să arate cu totul diferit de lume. Pentru-că Biserica este o lume în mijlocul altei lumi. O pată de lumină într-o mare de întuneric. Şi tocmai această lumină o face atrăgătoare.
          Biblia spune că noi toţi umblam în întuneric şi când a venit Isus a strălucit lumina. Biserica este lumina lui Isus care încă străluceşte peste întunericul lumii. Biserica este farul care arată spre Hristos şi fără de care toţi oamenii ar fi condamnaţi la moarte.
          Dar farul nu poate străluci decât dacă are lumină, adică dacă se diferenţiază net de ceea ce este în jur. Pentru ca Biserica să strălucească şi să rămână atractivă ea trebuie să se deosebească total de lumea ce o înconjoară.
          De-a lungul timpului Satan a dus o luptă puternică pentru a face ca Biserica să nu fie decât un club religios şi nu o lumină. A căutat să facă în aşa fel încât Biserica să nu se mai diferenţieze net de lumea din jur ştiind că dacă va reuşi aceasta Biserica nu va mai avea acea influenţă în societate. Aş putea spune că în mare parte a reuşit. De unde ştiu asta? Sunt mai multe elemente dar mă voi opri doar asupra unuia singur: oamenii, cei din lume, nu mai sunt atraşi spre Biserică aşa cum erau atraşi în vremea primilor apostoli (şi în vremea marilor şi adevăratelor treziri religioase), nu mai au faţă de Biserică aceea teamă sfântă şi acea reverenţă care erau atunci. Teama sfântă a fost înlocuită cu superstiţia, ori aceasta nu foloseşte la nimic, dimpotrivă.
          Cine a greşit? Nu Dumnezeu ci noi.
          Mai mult ca niciodată azi creştinii parcă se luptă să facă Biserica să semene cu lumea, crezând că dacă vor face aşa vor fi acceptaţi. Cel rău a reuşit să strecoare această idee perfidă că dacă vom semăna mai mult cu cei din lume îi vom câştiga mai uşor pentru Hristos. S-a ajuns astfel ca în mod individual, dar şi ca adunări, să îţi fie greu să identifici dacă un om sau o grupare face parte din Biserica lui Hristos.
          Am adus în adunări lumea cu toate manifestările ei. Întâlnirile cu caracter religios seamănă tot mai mult cu spectacolele din lume, uneori aceste spectacole sunt copiate la indigo şi greu ţi-ar fi să faci o diferenţă dacă nu ai auzi din când în când unele cuvinte care să te trimită spre Dumnezeu. Am copiat tot ce se poate copia şi ce ne-a plăcut în lume şi am adus aceste lucruri pe care le-am iubit între noi şi le-am botezat, dându-le nume creştine. În loc să influenţăm noi lumea, lumea ne-a influenţat pe noi, în vorbire, îmbrăcăminte, mod de predicare, închinare, relaţii, abordare a vieţii, creşterea copiilor, etc.
          Am dorit să devenim relevanţi şi am ajuns în punctul în care lumea nu mai are respect pentru noi şi nu mai are respect pentru ceea ce crede că este Biserica lui Hristos.
Biserica (vorbesc despre ceea ce numim în mod oficial Biserică, nu adevărata Biserică care a rămas întodeauna credincioasă lui Hristos) şi-a pierdut puterea de atracţie tocmai prin faptul că a căutat să fie atractivă, prin faptul că s-a cosmetizat, s-a fardat ca să arate bine şi şi-a pus colanţi. În felul acesta nu mai este negru şi alb ci mult gri iar cei ce au nevoie de lumină nu o mai găsesc.
          Înţeleg mai bine acum cuvintele Domnului Isus Hristos, cuvinte pe care le găsim în cartea Apocalipsa, capitolul 22 şi versetul 11: “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!”. Sau în capitolul 3, versetul 16: “Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”
          Dumnezeu vrea să fie o diferenţiere: alb sau negru. Orice tendinţă de a îndulci nuanţele înseamnă de fapt confuzie pentru cei ce au nevoie de lumină, înseamnă a lucra nu pentru a aduce la îndeplinire planurile lui Dumnezeu ci a celui rău. Diavolului îi place culoarea gri.
          Nu este lipsit de importanţă faptul că aceste două versete citate le găsim în ultima carte a Scripturii şi că ele au de-a face cu vremurile din urmă. Ele arată starea rea în care a ajuns azi creştinătatea care a acceptat amestecul, compromisul, care şi-a dorit să fie relevantă pentru societate acceptând să semene cu ea.
          Se deschide în felul acesta uşa lepădării de credinţă. Şi am ajuns în epoca succesului comercial al bisericii. O biserică care creşte fără a fi sprijinită de Dumnezeu. Creşte aşa cum creşte orice iniţiativă umană bazată pe pricepere omenească şi metode de marketing. Liderii bisericilor seamănă tot mai mult cu oamenii de succes din afaceri, uneori şi în ce priveşte mărimea conturilor din bancă sau nivelul de prosperitate. Dacă unii au scris cărţi care au devenit best-seller despre cum să faci ca activitatea ta economică să crească urmând şapte paşi, pastorii de succes s-au lansat scriind cărţi care au avut aceaşi priză şi apreciere la public, despre cum să faci să crească biserica ta (bine zis biserica ta) urmând şapte paşi. Am înlocuit divinul cu umanul. Am renunţat la ce vrea să facă Dumnezeu şi la metodele Lui în favoarea a ceea ce vrem noi şi la metodele noastre.
          Rezultatul? Multă confuzie. Mult gri.
          De cealaltă parte unii au căzut în formalism şi s-au îngrădit singuri cu o mulţime de reguli, căutând să păstreze Biserica curată. Şi într-un caz şi în celălalt consecinţa este îndepăratrea oamenilor de Biserică. Acea Biserică minunată în care Duhul Sfânt se mişcă liber şi pentru care Isus Hristos a plătit preţul suprem şi care este cea mai minunată creaţie din tot universul.
          Domnul Isus Hristos spunea la Ioan 12 cu 32: “Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Biserica lucrează în continuare la acest plan măreţ. Prin Biserică Domnul Isus atrage la El oamenii, dacă Biserica se păstrează curată, aşa cum a rânduit Dumnezeu să fie încă de la început. Dacă nu, biserica nu mai este Biserică ci doar o instituţie care nu valorează mai mult decât o companie comercială, ba aş spune că nici chiar atât, dacă mă gândesc la furia Domnului Isus Hristos atunci când a intrat în Templul de la Ierusalim şi a văzut în ce au transformat oamenii ceea ce ar fi trebuit să fie locul prezenţei lui Dumnezeu, o imagine azi pentru Biserică.
          Am coborât standardul în adunări pentru-ca să poată intra tot mai mulţi. Standardul în predicare, în sfinţenie, în pocăinţă, în închinare, în orice aspect. Şi în loc să intre mai mulţi intră mai puţini, iar dragostea celor mai mulţi, chiar a celor ce au intrat, se răceşte cu fiecare zi.
          Lucrurile lumeşti, formele şi ritualul acoperă tot mai mult imaginea adevăratei Biserici. Trebuie să ne reîntoarcem la ceea ce a fost iniţial. Dacă ne mai preocupă slava şi gloria lui Dumnezeu şi dacă mai vrem ca planurile Lui să fie duse la îndeplinire şi prin noi, cei ce prin harul lui Dumnezeu am ajuns în vremurile din urmă şi care avem datoria de a păstra, atât cât ţine de noi, Biserica curată.
          Am în minte imaginea unui tablou în care este redat momentul descris în cartea Daniel, moment care face referinţă la cei trei tineri care nu au acceptat să se închine înaintea idolului de aur ridicat de împăratul Nebucadneţar. Tabloul înfăţişează o mare mulţime de oameni proşternută la pământ, în închinare, în faţa uriaşului idol de aur ridicat în faţa lor. În contrast cu toţi aceştia cei trei tineri evrei stăteau drept, în picioare, sfidători faţă de porunca împăratului şi faţă de chipul idolului de aur. Aşa ar trebui să stăm şi noi. Pentru-că aşa stă Biserica în faţa lumii şi dacă nu stăm aşa nu facem parte din ea.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-