Nu îmi aduc aminte să mai fi văzut în viaţa mea ceea ce am văzut zilele acestea în Japonia. Cred că a fost cel mai mare dezastru natural pe care l-am văzut.
În urmă cu câţiva ani a existat ceva similar în Indonezia. Şi atunci un val uriaş, provocat tot de un cutremur, a produs multe pagube materiale şi a curmat multe vieţi. Credeam atunci că mai rău de atât nu poate fi. Dar iată că nu a fost aşa. Japonia, cea de-a treia putere economică a lumii, a fost îngenuncheată în doar câteva minute. O ţară prosperă în urmă cu câteva zile luptă acum pentru supravieţuire. Pierderile sunt enorme. Şocul provocat de tsunami a îngenuncheat un popor care, cu siguranţă, ştie ce înseamnă să lupţi, iar ameninţarea nucleară îi pândeşte ca un duh rău. Şi nu doar pe ei. Japonia a fost clădită pe muncă, seriozitate, perseverenţă, disciplină. Nu putem decât să-i admirăm pentru ceea ce au făcut şi să ne rugăm pentru ei. După cum îi ştim probabil că se vor ridica din nou. Dar nimic nu va mai fi la fel ca înainte.
Au muncit şi au crezut că pot controla totul. Am urmărit, uimit, un film făcut în timpul cutremurului cumplit care a avut loc în Japonia. Cineva a filmat câţiva zgârâie nori. Nu îmi venea să cred că este adevărat ceea ce văd. Blocurile s-au clătinat minute în şir aşa cum se clatină copacii în furtună. Şi nu s-au dărâmat! Au rămas în picioare. Japonezii au făcut tot ceea ce poate face omul pentru a se feri de dezastre. Nu cred că se putea face mai mult. Probabil credeau că pot dormi liniştiţi în casele lor bine făcute. Dar a venit valul care a ras totul ca un brici bine ascuţit, chiar şi casele făcute să reziste la cele mai puternice cutremure. Şi a venit cutremurul care a produs fisuri la reactorul nuclear. De aceea cred că nimic nu va mai fi ca înainte.
Pe ce se mai pot baza japonezii? În ce măsură tehnica care i-a făcut cunoscuţi îi mai poate ajuta sau feri de necaz? Vor face un zid în jurul insulelor lor înalt de zece metri? Greu de spus că vor putea reuşi aşa ceva, dar chiar dacă vor reuşi, de unde ştiu că valul care poate veni cândva nu va fi de cincisprezece metri? Va mai putea fi odihnă pentru ei? Iată că după Hiroshima se vorbeşte acum de Fukushima şi nu poţi să nu te gândeşti la un blestem nuclear de care japonezii au parte. Şi nu doar ei. În era globalizării problemele altora devin problemele noastre.
Gândindu-mă la cataclismul care a lovit Japonia mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului Isus, din Matei capitolul 6:
19 “ Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii;20 ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.”
Hoţul venit cu viteza fulgerului dinspre ocean a “săpat” mare parte din ceea ce au adunat japonezii zeci de ani. Cu o jumătate de oră înainte nimeni nu îşi imagina un astfel de hoţ şi nu ar fi crezut că poate fi un astfel de hoţ. Doar luaseră măsurile de precauţie. Ce rău se mai putea întâmpla?
Statisticile spun că sub 1% din totalul populaţiei acestei ţări sunt creştini. Iată ce spune Wikipedia despre religia japonezilor:
“Principalele religii din Japonia sunt budismul şi şintoismul. Totuşi, majoritatea japonezilor nu sunt adepţii unei singure religii, ci încorporează în viaţa lor de zi cu zi caracteristici din ambele religii, într-un proces numit sincretism. Învăţăturile budiste şi şintoiste sunt adânc încorporate în viaţa zilnică din Japonia, deşi japonezii pot să nu îşi dea seama de acest lucru. În general, este dificil pentru cei necunoscători să separe religia “adevărată” japoneză de superstiţiile şi ritualurile de zi cu zi, iar majoritatea japonezilor nu îşi pun problema să le separe.
Creştinismul a fost adus în Japonia de Francis Xavier în 1549. Dupăo perioadă scurtă în care învăţăturile aduse de creştini au fost acceptate, tonul s-a schimbat şi japonezii au devenit indiferenţi faţă de Evanghelia lui Isus Hristos. Aşa au rămas până azi.
Nu vreau să spun că necazul lor de acum se datorează faptului că L-au respins pe Domnul Isus Hristos şi oferta Lui de salvare. Aceasta numai Dumnezeu ştie. Dumnezeu ne spune că El dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi. Iar în altă parte spune că El pedepseşte pe cei ce îi iubeşte, pentru că este ca un Tată bun. Desigur că îi pedepseşte şi pe păcătoşi dar toate le face din dragoste şi din dorinţa ca oamenii să se întoarcă de la căile lor rele şi să primească darul salvării prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Iar dacă sunt deja copii Lui să nu se îndepărteze de El.
Ce vreau să spun este că oamenii pot trăi, pentru o vreme, foarte bine şi fără Dumnezeu. Şi ori nu îi intresează Dumnezeu, ori au o părere greşită despre El. Îşi construiesc un rai aici pe pământ şi nu se gândesc la veşnicia lor. Şi aceasta este starea cea mai rea a unui om, pentru că acel om este înşelat în modul cel mai grosolan. Şi atunci Dumnezeu, din dragoste pentru un om sau o ţară, poate trimite un cutremur şi un val. Scopul este să îi trezească pe oameni din somnul lor. Ce ar fi putut să îi pună pe japonezi pe gânduri? Au trecut prin atâtea: război, bombe nucleare, cutremure, catastrofe, vulcani. De fiecare dată nu şi-au ridicat privirea spre Dumnezeu ci s-au uitat spre ce pot face ei ca să fie scutiţi pe viitor. Şi aşa cum am spus au făcut tot ceea ce putea face omul. Realizările lor ne uimesc pe noi care suntem mult mai leneşi şi mult mai dezordonaţi decât ei. Cred că Dumnezeu a vrut să le arate că în faţa Lui realizările omului nu sunt decât un fir de praf în faţa uraganului. Şi a trimis acest val ucigaş, solul Lui, cum nu a mai fost altul.
Aş vrea să cred că va fi bine şi japonezii vor învăţa o lecţie pe care nu au vrut să o înveţe până acum. Au învăţat ei multe, dar lecţia care să îi ferească de mânia lui Dumnezeu care va veni şi care va fi mult mai mare decât un cutremur de 9 grade şi decât un val de zece metri, nu au învăţat-o încă. Dar tare mă tem că nu vor învăţa mare lucru. Biblia mă face să gândesc în felul acesta. În cartea Apocalipsa, în capitolele 9 şi 16, sunt descrise mari urgii pe care Dumnezeu le va lăsa peste pământ, ca pedeapsă pentru păcatele în care trăiesc oamenii. Deşi vor fi mari nenorociri oamenii nu se vor pocăi ci vor huli numele lui Dumnezeu şi Îl vor blestema.
Atunci pentru cine sunt semnele acestea, tot mai frecvente cu fiecare zi care trece, dacă nu le vor fi de folos celor direct implicaţi în ele? Dacă tot nu se pocăiesc cei răi, şi Dumnezeu ştie aceasta, atunci de ce mai trimite urgii de felul acesta?
Profetul Amos în cartea sa, capitolul 3 şi versetul 7, scria următoarele: “Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci.”
Am auzit că elitiştii, cei ce conduc lumea aceasta din umbră şi despre care am mai vorbit şi cu alte ocazii, au un cod al lor şi au principiile lor. De fapt se cred dumnezei, chiar prin faptul că vor să conducă, să controleze. Un principiu pe care îl au, probabil luat de la Dumnezeu, dar au greşit pentru că de la Dumnezeu altceva ar fi trebuit să ia, este să nu facă nimic, nu întreprind nici o acţiune, până când nu avertizează, conform codului şi principiilor pe care şi le-au stabilit. Şi atunci cei care le cunosc codul şi principiile pot să anticipeze care va fi pasul următor şi cum vor acţiona elitiştii. De fapt, în felul acesta, după un cod doar de ei ştiut, comunică între ei.
Dumnezeu este Cel ce a spus, încă de mii de ani, că va comunica copiilor Lui, într-un fel în care numai ei vor înţelege, prin Duhul Sfânt, tot ceea ce urmează să se întâmple. În Evanghelia lui Luca, în capitolul 21, găsim cuvintele Domnului Isus, care a vorbit despre semne, minuni, cataclisme, dureri şi necaz, în vremurile din urmă. Ne dă şi explicaţia pentru care Tatăl le va lăsa să vină peste pământ. Scopul este ca cei aleşi să ştie că revenirea Domnului Isus este aproape.
25“Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; 26 oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. 27 Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. 28 Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” 29 Şi le-a spus o pildă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii. 30 Când înfrunzesc, şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. 31 Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.”
Îmi pare rău pentru durerea şi suferinţa din aceste zile a poporului acesta atât de harnic şi disciplinat, care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, dar care într-o anumită măsură, ne dă lecţii nouă creştinilor. Dacă noi, creştinii, am fi atât de harnici şi disciplinaţi ca ei, probabil că nu doar Japonia ci pământul întreg ar veni la cunoştinţa lui Hristos. Nu ştiu de ce este aşa: necredincioşii sunt în multe aspecte mult mai harnici şi mai pregătiţi şi mai dispuşi de jertfă decât credincioşii. Nu am altă explicaţie decât că mulţi declară că sunt creştini dar se înşeală. Pentru că un creştin autentic seamănă cu Hristos. Şi dacă seamănă cu Hristos este şi harnic şi disciplinat, total dăruit pentru Dumnezeu, de încredere. Deci îmi pare rău pentru suferinţa poporului japonez dar necazul mai mare este în dreptul celor ce ar trebui să vadă în spatele acestor semne apropiata revenire a Domnului Isus, să înţeleagă codul lui Dumnezeu, şi nu îl înţeleg. Şi deşi spun că Îl aşteaptă pe Domnul Isus sunt cu undelemnul pe sfârşite şi nu fac nimic pentru a-şi completa golul din lampă.
Dumnezeu a vorbit clar şi răspicat în aceste zile. Dar nu doar în aceste zile. De o bună bucată de vreme îşi tot intensifică semnalele. A vorbit prin uraganul Katrina, prin dezastrul din Indonezia, prin erupţii de vulcani, inundaţii şi secete, prin războaie şi tensiuni cum nu au mai fost, prin boli şi crize de tot felul. Şi nimeni nu ia seama. Necredincioşii spun cu mânie şi emfază: “ce fel de Dumnezeu este acesta care produce atât de multă suferinţă şi durere? N-avem nevoie de un astfel de Dumnezeu!” O reacţie previzibilă, după cum vorbeşte Dumnezeu prin Scripturi. Dar ce vor spune credincioşii? Căci sunt încredinţat că pentru ei a vorbit Dumnezeu în primul rând. Mai putem auzi glasul lui Dumnezeu din gălăgia care este în jurul nostru? Alergăm să cumpărăm untdelemn sau ne-am aşternut la somn? Şi mai ştim noi unde se găseşte untdelemn? Pentru că nu oriunde poate fi găsit. Şi nu prea mai îl găseşti în biserici, la evanghelizări sau conferinţe, în studiourile de înregistrări, în cântări sau predici şi nu-i la pomul lăudat. Numai cine caută din toată inima îl găseşte pentru că este ca o comoară de mare preţ, ascunsă. Şi numai cel ce dă năvală, adică se luptă cu disperare, prin forţă, pune mâna pe el şi apoi pe Împărăţie.
Un pericol poate fi şi aici: să plângem pentru Japonia şi să nu privim la noi. Compasiune şi milă trebuie să avem. Dar mare lucru pentru ei nu putem face. Însă putem face ceva în dreptul nostru.
Când Mântuitorul Isus Hristos mergea spre Golgota, cu crucea în spate, femeile care asistau la acele scene groaznice, la suferinţa mare a Mântuitorului, de milă au izbucnit în plâns. Domnul Isus s-a întors spre ele şi le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: „Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele care n-au născut, şi de ţâţele care n-au alăptat!” Atunci vor începe să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!” Şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!”.
Cu alte cuvinte lacrimile şi compasiunea lor pentru El nu le va fi de folos dacă nu au înţeles cine este El şi la ce le cheamă El. Nu suferinţa Domnului Isus era cea care trebuia să le provoace lacrimi de durere ci păcatul lor care, rămas nerezolvat, le va duce în iad, în suferinţă şi durere veşnică. Tot aşa, într-un sentiment de milă periculos, pentru că putem crede despre noi că suntem mai buni ca ei, durerea şi suferinţa japonezilor ne pot provoca lacrimi, dar lacrimile trebuie să fie pentru păcatele noastre sau pentru starea noastră de creştini reci şi lumeşti. Mai sunt câteva secunde doar din timpul alocat acestei lumi, întunericul veşnic se va aşterne pentru cei ce nu au adunat untdelemn. Doar cu lămpile pline vom putea trece peste acest ceas întunecat care vine… vine…vine!
Comment