Nu ştiu de ce în ţara noastră, atunci când vine vorba despre partide politice, despre alegeri, despre preşedinţi şi prim miniştri, este atât de multă pasiune şi se consumă atât de mari energii spirituale. Prieteni de peste hotare, văzând ce pasiuni au fost implicate în perioada ultimului refendum, mi-au spus că în ţara în care trăiesc ei oamenii nu prea discută despre politică. Se duc la alegeri când vine vremea, votează pe cine cred şi o lasă aşa, fără să se implice emoţional aşa cum o facem noi, românii.
Poate ţine de temperament, poate altele sunt motivele care ne fac pe noi atât de pasionaţi şi implicaţi în aceste acţiuni, dar este sigur că ceea ce se întâmplă cu noi românii, în aceste campanii politice, nu este un lucru bun. Cineva mi-ar putea răspunde că este bine că suntem atât de implicaţi, aceasta arătând că suntem responsabili şi interesaţi de binele ţării. Dar nu cred această variantă.
Tactica lui Satan a fost întodeauna aceeaşi: să-i facă pe oameni să fie preocupaţi, fie de lucruri fireşti şi păcătoase, în aşa fel încât să nu se mai poată gândi la lucrurile veşnice, cu adevărat importante, fie să se implice puternic emoţional în lucruri pe care oricum nu le pot controla şi schimba, lăsând la o parte lucrurile pe care le pot controla şi schimba şi care au cu adevărat valoare veşnică şi care le fac bine.
Dacă vorbim despre ultimul refendum şi energiile imense care au fost implicate în desfăşurarea acestui eveniment, despre implicarea oamenilor, în general, în politică, constat că aici este una dintre multele capcane pe care Satan le pune înaintea oamenilor şi în care aceştia cad la grămadă, chiar şi cei ce se numesc creştini.
Noi nu avem toate referinţele şi nu deţinem tot adevărul şi nu putem pricepe tot planul lui Dumnezeu pentru o ţară anume, chiar şi pentru o persoană anume. Sunt convins că atunci când comuniştii au pus mâna pe putere, mai întâi în Rusia şi apoi în lumea întreagă, mulţi nu au fost de acord cu aceasta şi s-au împotrivit cu mare pasiune. Nu puţini au plătit cu viaţa pentru această cauză, fie de o parte fie de alta. Îţi vine greu să crezi azi, după experienţa tristă a comunismului, că cineva ar mai putea îmbrăţişa această ideologie şi ar mai putea crede că o astfel de guvernare ar putea fi benefică pentru omenire, şi totuşi mulţi încă cred aceasta şi o promovează. O cred pentru că aşa sunt învăţaţi şi aşa li se spune prin toate mijloacele aflate la dispoziţia celor ce promovează această ideologie. Spălarea creierului a funcţionat şi funcţionează şi azi. Oamenii cred ceea ce nu ar trebui să creadă, pentru că sunt influenţabili, şi nu cred ceea ce le-ar face bine şi le-ar fi de folos. Uneori ceea ce mie mi se pare evident că este rău altuia i se pare evident că este bun, şi de aici numai la conflict se poate ajunge dacă nu lăsăm pasiunile să moară. Noi nu cunoaştem tot planul lui Dumnezeu, singurul care deţine adevărul. Şi de aceea nu avem voie ca în toate aceste acţiuni umane să ne implicăm peste măsură şi să ne lăsăm conduşi de pasiune. Dumnezeu a îngăduit ca Lenin şi Hitler să preia puterea, ca jumătate din lume să adopte comunismul şi cred că va îngădui, în vremurile ce vor veni, la nivel mondial, o formă mult mai brutală de comunism decât am cunoscut. De ce este aşa? Nu ştiu. Ce ştiu sigur însă este că, pentru cei ce sunt ai lui Dumnezeu, toate lucrurile lucrează spre binele lor.
Problema cea mai mare a oamenilor nu este regimul politic şi stăpânirea pământească ci regimul spiritual, stăpânirea cerească sub care se află.
În primul caz, al regimului politic şi a guvernării pământeşti, nu putem face mare lucru şi nu prea ţine de noi, ba chiar ne dăm seama, după o vreme, că am acţionat greşit şi putem acţiona greşit. Şi totuşi, pe direcţia aceasta, ne implicăm foarte mult şi ne consumăm cu pasiune.
În ceea ce priveşte implicarea noastră şi alegerile pe care le facem în domeniul spiritual, aici pasiunea aproape că nu mai există. În acest aspect, cu adevărat important, suntem plictisiţi şi apatici şi abia dacă reacţionăm şi când cineva ne împunge cu un cui. Nu ne interesează.
Însă doar în domeniul acesta putem fiecare face ceva şi putem fiecare schimba lucrurile în bine. Fiecare om de pe pământ poate face ceva în vederea guvernării spirituale sub care să stea. Orice om, cât de mic şi de neînsemnat, poate alege şi poate hotărî în privinţa fericirii lui veşnice.
Nu pot schimba preşedinţi, şi nici nu sunt chemat la aceasta, dar pot schimba domnia spirituală care se află deasupra mea şi îmi pot decide destinul veşnic, prin deciziile pe care le iau. Pot trăi, încă de acum, într-o Împărăţie a păcii şi a bucuriei sfinte, sau în una a tensiunii, a stresului şi a pasiunilor fără rost şi sens.
Mă îngrijorează apatia cu care tratăm lucrurile spirituale şi dezinteresul nostru pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Ce contrast între imensele pasiuni care s-au declanşat cu ocazia ultimului referendum care s-a organiazat, în legătură cu demiterea actualului Preşedinte al ţării, şi indiferenţa cu care privim înspre domnia spirituală care să ne conducă şi care să ne stabilească destinul veşnic.
Am fost întristat să văd bannerele care au fost expuse de opozanţii Preşedintelui Băsescu cu ocazia Referendumului. Nu ştiu de ce noi românii trebuie să ne coborâm tot timpul în mojicie şi ură, de ce nu putem lupta elegant şi frumos, aşa cum fac alţii. Cuvinte de genul: “El ţi-a tăiat pensia tu ia-i funcţia. Demite-l!” mi-au produs amărăciune. Am observat că pasiunile mari ale celor mai mulţi care au votat împotriva Preşedintelui Băsescu s-au născut din faptul că pensia le-a fost diminuată, mai mult sau mai puţin. Nu contest că banii sunt puţini pentru mulţi şi că se descurcă greu, unii chiar foarte greu. Poate când vom munci ca şi germanii iar guvernaţii noştri nu vor folosi puterea ca să trăiască ei mai bine şi să ia cât pot de la stat, vom trăi altfel, dar nu aceasta este problema.
Aspectul pe care vreau să-l scot în evidenţă este că pentru o sută de lei în plus la o pensie suntem în stare de orice, chiar de stop cardiac. Lăsăm ura şi murdăria să ne inunde şi să ne transforme în monştri pentru o sută de lei. Şi parcă nu se mai termină, pentru că după o jumătate de an o luăm de la capăt. Cei ce promit că vor da cei o sută de lei, dacă ajung la putere, îi dau cu o mână şi apoi îi iau cu două şi ne supărăm şi pe ei. Şi noi, cei mulţi, tot nemulţumiţi suntem. O nemulţumire şi o frustrare continuă.
Mă gândesc ce groaznic este să trăieşti într-o astfel de stare! O nemulţumire continuă care nu poate duce la nimic bun.
Cine mai ia aminte la cuvintele Mântuitorului Isus Hristos pe care le găsim în Evanghelia lui Matei, capitolul 6 ?:
31 “Nu vă îngrijoraţi, deci, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”
32 Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.
33 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
34 Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.”
Apostolul Pavel îi scria lui Timotei şi îi spunea că vremurile din urmă vor fi vremuri grele pentru că oamenii vor fi iubitori de sine, se vor iubi mult pe ei, vor iubi banii (2 Timotei 3:2 ). Aceste două păcate sunt în capul listei care îi descrie pe oamenii răi din vremurile grele din urmă.
Cea mai cruntă tiranie este cea a banului. Oamenii niciodată nu vor fi mulţumiţi, niciodată nu le vor ajunge banii, pentru că dacă au mai mulţi vor avea şi mai multe pofte şi vor fi mai răi iar oferta azi, ispita, este mai mare ca niciodată. Satan a reuşit să-i facă pe oameni nefericiţi punându-i să alerge după o fata morgana, după o iluzie: fericirea care vine prin bani. Şi dacă guvernanţii nu ne dau destui să-i dăm jos.
Însă de cealaltă parte există o ofertă de pace şi fericire pentru fiecare, dar la care nimeni nu mai ia aminte. Tot Mântuitorul Isus Hristos spunea la Ioan 14 cu 27: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”
Pacea pe care o dă Domnul Isus nu vine aşa cum o promite lumea. Pacea Lui vine din umblarea în voia Lui, din căutarea Împărăţiei Lui. Un om care găseşte Împărăţia Lui, care Îl găseşte pe El, pe Isus, nu va mai umbla după gunoaiele acestei lumi, aşa cum le numeşte apostolul Pavel.
Şi pentru această ofertă, pentru această Domnie şi Împărăţie, pentru acest Isus, nu mai este pasiune şi nu mai este alergare şi dorinţă, nici măcar la creştini.
Atât de mulţi creştini declaraţi se plâng că pensia le este prea mică, sau salariul prea mic, dar nu se plâng de lipsa lor de pasiune pentru lucrurile cereşti, de seceta şi pustiul din sufletele lor, de dragostea lor de lume şi lucrurile ei. Deşi cităm pasajul din Apocalipsa, cuvintele Domnului Isus care a spus că dacă cineva nu va fi în clocot pentru El va fi vărsat din gura Lui aşa cum verşi o gură de apă călâie atunci când te aştepţi să fie rece şi să te răcorească, nu mai reacţionăm în nici un fel atunci când ne vedem, dacă ne mai vedem, căldicei.
Alergăm după himere şi nu punem mâna pe ceea ce este sigur şi la îndemâna oricui. Observ că ceea ce-i doare pe creştini azi este lipsa banilor şi a sănătăţii. De aceea au şi proliferat atât de mult şarlatanii religioşi care promit bani şi sănătate. Dar nu mai este durere pentru lipsa noastră de pasiune după Mântuitorul Isus Hristos. Cât de înşelaţi suntem!
Este mai multă pasiune pentru un meci de fotbal şi pentru Jocurile Olimpice, sau pentru o porţie de mici, decât pentru Cel ce s-a jertfit pe cruce pentru noi şi care, prin Jertfa Lui, ne-a împăcat cu Tatăl şi ne-a deschis cerul, invitându-ne să fim parte cu El în fericirea veşnică şi care ne oferă funcţia de guvernanţi ai Lui în locurile cereşti.
Şi iată cum oamenii fac pasiune pentru ceva ce nu pot schimba dar sunt apatici faţă de cea mai mare ofertă făcută vreodată vreunui om, ofertă care este sigură pentru că nu este făcută de un om ci de Însuşi Dumnezeul care a creat cerurile şi pământul, care a creat tot ceea ce există şi care ne cheamă, prin credinţa în Domnul Isus Hristos, să fim parte din Împărăţia Lui, domnitori pe scaunele Lui de domnie. Scriptura spune că El, Domnul Isus Hristos, “cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi”. (2 Corinteni 8:9)
A luat chip de om, după cum citim la Filipeni 2 cu 8 : “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”, pentru ca să poată ajunge până la noi, la nivelul nostru, să ni-L descopere pe Tatăl, să ne împace cu Tatăl prin Jertfa Lui şi să ne poată duce în Împărăţia lui veşnică. De ce nu ardem de dor şi pasiune pentru El, lăsând cele trecătoare de o parte?
Cei din lume au fost înşelaţi de duşman să facă pasiune pentru tot felul de lucruri: Pentru păcate de tot felul, pentru sport, pentru politică, pentru maşini sau case, pentru faimă şi popularitate, pentru pescuit sau pentru timbre, pentru călătorii sau pentru creşterea şoarecilor bălţaţi, cum scria Tozer.
Dar şi cei din adunări au fost înşelaţi la fel. Şi dacă totuşi cele enumerate mai sus nu fac parte din pasiunile lor atunci ei au mare pasiune pentru lucrurile religioase: pentru daruri spirituale, pentru muzică creştină, pentru predici, pentru conferinţe, pentru filme “creştine”, pentru cărţi creştine, pentru tot felul de activităţi creştine. Dacă le iei cumva aceste lucruri atunci nu le mai rămâne nimic. Sunt goi şi pustii. Duşmanul a reuşit să pună în ei pasiune pentru lucrurile religioase şi ei nici nu mai ştiu că pasiunea lor pentru Isus s-a stins. Trăiesc în forme pe care le condamnă la alţii şi nici măcar nu ştiu că sunt în aceeaşi situaţie ca şi cei pe care îi condamnă. Dragostea pentru Isus Hristos s-a stins şi rar o mai poţi vedea în vre-un suflet care se declară creştin născut din nou. Spunem că Îl iubim pe Isus dar nu este adevărat. Dacă nu cumva iubim lumea şi lucrurile ei şi dacă nu ne iubim pe noi, exact aşa cum o fac şi cei din lume, atunci am ajuns să iubim “bise”, forma şi tradiţia noastră.
De aceea suntem şi noi de multe ori nemulţumiţi, aşa ca cei din lume. Constatăm că în mica noastră împărăţie spirituală în care ne aflăm lucrurile nu merg bine, guvernanţii pe care i-am ales ne-au trădat (sau cel puţin aşa ne face diavolul să vedem) şi ne îndreptăm spre faliment şi criză. Şi atunci ne panicăm şi vrem referendum, vrem schimbare, vrem ceva. Ştiţi ce vrem? Vrem să ne simţim bine şi cineva să aibă grijă să nu ne pierdem porţia de bucurie religioasă fără de care nu putem trăi şi nu concepem viaţa. Şi nu ne dăm seama că noi am început să zidim pe o altă temelie şi nu pe Hristos şi că trăim încă tot în firea pământească şi tot pentru noi, în mod egoist.
Apostolul Pavel spunea să avem grijă, pentru că nu este o altă temelie şi nimeni nu poate zidi pe o altă temelie decât pe Hristos (1 Corinteni 3:11). Dar mulţi creştini zidesc deja pe temelia religiei lor şi a lucrurilor care ţin de ea şi care le aduc bucuria. Şi pentru acestea au pasiune.
O, dacă am avea pasiune pentru Isus şi nu pentru lucrurile religioase! Dacă am avea pasiune pentru Isus măcar atât cât au cei din lume pentru politică şi sport!
Cineva ne-a înşelat făcându-ne să credem că adevărata viaţă religioasă se poate şi fără pasiune pentru Isus, că o putem avea oricum. Orice om care se numeşte creştin ar trebui să se ruşineze şi să îl doară profund atunci când constată că în viaţa lui un lucru, de orice fel, lumesc sau din domeniul religios, este mai important ca şi Isus, produce mai multă bucurie în suflet ca şi gândul la Isus.
Aceasta este una dintre cele mai mari catastrofe ale vremurilor în care trăim: pasiunea pentru orice dar nu pentru Isus. Te întîlneşti cu un grup de oameni declaraţi creştini şi vei vedea că discuţia merge spre cele pe care Pavel le considera gunoaie. Spre politică (lumească sau bisericească), sport, mâncare, concedii, sau spre rânduieli religioase, dar nu spre Isus.
Gândeşte-te în dreptul tău. La ce te gândeşti în aproape tot timpul vieţii tale? Nu-i aşa că la nimicuri şi când nu te gândeşti la ele te gândeşti la lucrurile religioase dar nu la Isus? Când ai suspinat ultima dată de dor după Isus aşa cum suspină un îndrăgostit după iubita inimii lui? Ştiu că ai alergat cu râvnă spre adunare, spre grupul de laudă şi închinare, spre conferinţa în care a predicat predicatorul tău preferat, spre calculatorul cu muzică creştină sau la picnik-ul organizat de tinerii bisericii. Dar când ai alergat cu pasiune şi dor după Isus? Când te-a durut în inimă că în grupul tău de creştini, în adunarea ta, oamenii nu mai vorbesc cu pasiune despre Isus? Şi te-ai retras undeva într-un colţ, lăsându-i pe ei cu ale lor, ca să poţi fi cu Isus. Numai tu şi El…
Sau când te-ai dus ultima dată ca un bezmetic în căutarea Lui, hotărât cu toată fiinţa ta să-L găseşti? Aşa cum este descris în Cântarea Cântărilor:
(Cântarea Cântărilor 3:1): “Am căutat noaptea, în aşternutul meu, am căutat pe iubitul inimii mele; l-am căutat, deci, nu l-am găsit…
2 M-am sculat, atunci, şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele; şi am căutat pe iubitul inimii mele… L-am căutat, deci, nu l-am găsit!
3 M-au întâlnit păzitorii care dau ocol cetăţii; şi i-am întrebat: „N-aţi văzut pe iubitul inimii mele?”
4 Abia trecusem de ei, şi am găsit pe iubitul inimii mele. L-am apucat, şi nu l-am mai lăsat până nu l-am adus în casa mamei mele, în odaia celei ce m-a zămislit.”
Tatăl nu a putut fără El, nu a vrut fără El, abia a aşteptat să-L ia acasă, după ce şi-a isprăvit lucrarea pe pământ şi să-L aşeze la dreapta Sa. Cerul a fost pustiu şi gol fără El. Cerul nu este frumos fără El oricât ar fi de cer.
Efeseni 2:14 “Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea.”
Coloseni 1:15 “El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. 17 El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. 18 El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.”
Dacă ne va deosebi vreodată ceva de lume, de lumea fără Dumnezeu sau de lumea religioasă care crede că-L are pe Dumnezeu, va fi pasiunea pentru Isus. Ori o avem ori nu suntem nimic.
Comment