Lupta pentru Adevăr

          Dacă le povesteşti adolescenţilor de azi cum era viaţa în urmă cu peste douăzeci şi unu de ani, în timpul regimului comunist, unii te vor privi cu suspiciune şi nu vor crede. Li se pare greu să accepte că atunci magazinele erau goale, că la televizor se dădeau doar două ore de program pe zi, că nu aveai voie să spui ceva rău de cei ce conduceau ţara sau că, dacă criticai regimul, puteai ajunge la închisoare şi poate chiar să-ţi pierzi viaţa, că iarna era frig în apartamente şi că pîinea şi laptele se dădeau pe cartelă.
          Am văzut recent un film în care realizatorul îi întreba pe cei intervievaţi ce ştiu despre Hitler şi holocaust. Majoritatea nu ştiau nimic iar unii spuneau ca Hitler a făcu bine şi holocaustul a fost bun. Şi exemplele ar putea continua.
          În urmă cu circa 200 de ani un pictor spaniol, Francisco Goya, a făcut o afirmaţie-avertisment care a rămas celebră. El spunea: “Somnul raţiunii naşte monştri”. Este adevărat.
          Întorcându-ne spre istoria biblică găsim că Dumnezeu cerea poporului Său ca acesta să aducă mereu aminte copiilor din popor cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru ei. Le era poruncit de Dumnezeu evreilor să ţină zile şi sărbători şi să facă altare pentru ca, peste ani, părinţii să aibă motive să le vorbească copiilor lor despre Dumnezeu. Aceasta era o sarcină veşnică pentru părinţi. (Exod 12, Iosua 4, etc.). Dacă nu vor proceda aşa pericolul era ca Dumnezeu să nu mai fie cunoscut de copiii lor şi aceasta era cea mai mare nenorocire care s-ar fi putut întâmpla în popor!
          Din nefericire poporul, părinţii, nu au ascultat de Dumnezeuu şi copii lor au uitat de El , ajungând astfel sub pedeapsa şi mânia Lui.
          Se constată azi un recul al creştinismului autentic, mai puţin al celui instituţionalizat, deşi şi acesta este pe o pantă descendentă. Mulţi se întreabă de ce? Unul dintre răspunsuri se găseşte în atitudinea părinţilor creştini care au abdicat de la responsabilitatea pe care o aveau de a vorbi copiilor lor despre Dumnezeu şi apoi de a trăi cu pasiune pentru Dumnezeu, dovedind că ceea ce spun este adevărat. Reculul a fost mai mic în cazul creştinismului instituţionalizat pentru că în acest caz ritualul şi tradiţia religioasă a reuşit să îi ţină pe oameni, într-o anumită măsură, legaţi de sistem. Oamenii nu ştiu despre Dumnezeu dar ştiu că aşa este obiceiul la ei. Fac lucruri şi un ritual pe care nu le înţeleg dar le fac pentru că aşa este obiceiul în locul respectiv. Evident că aceasta nu este creştinism.
          Tot în timpul regimului de tristă aducere aminte, comunismul, se ştie că una dintre metodele prin care reprezentanţii acestui regim căutau să schimbe felul de a gândi al opozanţilor lor era prin propaganda ideologică care se făcea cu insistenţă. Prin toate mijloacele existente se propovăduia doctrina stricată a regimului comunist. Oamenii au ajuns să îşi renege familia, prietenii, credinţa, convingerile lor personale. Ideologia de partid a nivelat totul, ca un tăvălug, şi consecinţele le vedem azi. Un popor care nu a mai ştiut ce crede, în ce crede, atunci când a fost eliberat de sub robia comunismului s-a trezit dintr-o dată în faţa unui mare necunoscut. Nu mai avea un sistem de valori, nu mai ştia ce să creadă şi a căzut în capcana întinsă de mijloacele mass-media care au înflorit peste noapte şi care s-au transformat în noul opresor al poporului, poate mai rău decât comunismul, deoarece dacă comunismul era privit ca rău, acest nou sistem era privit ca eliberator, deci bun, şi oamenii au primit totul, fără rezerve. Dezastrul moral în care a ajuns naţiunea română cred că se datorează, în foarte mare parte, acestui lucru. Şi faptul că instituţia oficială a Bisericii are cea mai mare credibilitate dintre toate instituţiile îmi dă dreptate să spun că creştinismul instituţionalizat poate merge foarte bine alături de imoralitate şi desfrâu, făcând casă bună cu acestea.
          Gândul pe care îl împărtăşesc azi a venit de la o invitaţie pe care am primit-o din parte unei asociaţii de a sprijini prin postul de radio instituţia căsătoriei. Ni se propunea să iniţiem emisiuni şi dezbateri pro-familie şi să facem tot ceea ce putem pentru a prezenta căsătoria în termenii în care a fost înţeleasă în toată istoria omenirii, până cu câţiva ani în urmă, când totul s-a schimbat. Suntem pentru astfel de acţiuni şi le sprijinim, aşa cum le-am sprijinit şi până acum.
          Dacă, pe de o parte, m-am bucurat pentru iniţiative de felul acesta, pe de altă parte m-am întristat, gândindu-mă unde am ajuns.
          Am ajuns în situaţia în care să facem reclamă unui lucru care este normal şi firesc şi logic, dictat de bunul simţ cel puţin, dacă nu de frica lui Dumnezeu. În mijlocul unui popor numit creştin am ajuns ca să fie nevoie să prezentăm căsătoria ca un fapt normal şi să le spunem “creştinilor” că un bărbat este bine să se căsătorească cu o femeie şi să întemeieze o familie. Să le spunem că nu este potrivit ca un bărbat să se căsătorească cu un alt bărbat sau o femeie cu o altă femeie, sau că un bărbat cu o femeie nu este bine, nu este după voia lui Dumnezeu, să trăiască împreună fără a fi căsătoriţi! Este ca şi cum i-ai spune copilului: “Nu este bine să umbli cu degetele în priză, nu este bine să mănânci mâncarea pisicilor sau a câinilor, nu este bine să umbli vara în palton şi iarna în pantaloni scurţi”. Dacă am vedea copiii procedând în felul acesta i-am duce la doctor, la psihiatru. Dar dacă vedem adulţi comportându-se aşa cum se comportă atunci când este vorba despre căsătorie, nu mai reacţionăm în nici un fel. Pentru că aşa am fost învăţaţi.
          Să ştiţi că este foarte posibil ca în viitor să vedeţi oameni umblând pe stradă iarna în pantaloni scurţi şi să nu vă miraţi prea tare. Aşa suntem învăţaţi. Deja se şi întâmplă acest lucru. Am văzut pe internet un filmuleţ al unei agenţii de ştiri din care am aflat că nu ştiu ce organizaţie şi-a propus, de cîţiva ani, o acţiune care pare foarte ciudată şi care, cu câţiva ani în urmă, era de domeniul incredibilului. Această organizaţie îi cheamă pe oamenii din lumea întreagă ca într-o anumită zi, şi acţiunea se petrece iarna, să meargă pe stradă, la serviciu, în mijloacele de transport în comun, în lenjerie intimă. Şi ştiţi care este minunea? Nu puţini au dat curs acestei invitaţii. Au numit-o “Ziua fără pantaloni”.
          Dar nu acesta este cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Au devenit foarte obişnuite protestele în plină stradă, cu o participare numeroasă, în care protestatarii sunt complet dezbrăcaţi! Fie bărbaţi fie femei.
          Aşa că nu mai este nicio mirare că instituţia căsătoriei nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Mirarea este totuşi că în România, cea declarată creştină, s-a ajuns aici. Este un mare paradox: Circa 90% din cetăţenii ţării se cred creştini şi le place să se declare aşa, dar aceiaşi “creştini”, majoritatea dintre ei, sunt de acord cu divorţul sau cu trăirea în concubinaj!
          Mă întreb: ce face Biserica? Ea pare mulţumită cu faptul că credincioşii apreciază instituţia bisericii şi au încredere în ea. Dar la ce folos când poruncile lui Dumnezeu sunt călcate flagrant în picioare şi nimeni nu ia atitudine? Ajută atunci biserica sau încurcă?
          Am citit un articol într-un ziar că, după circa zece zile de proteste în România, Biserica Ortodoxă, care a tăcut până acum în privinţa revoltelor, a ieşit la rampă şi a dat un comunicat. Un comunicat pe care l-am citit şi care m-a întristat peste măsură. Chiar dacă, în treacăt, se aminteşte despre criza morală prin care trece România, accentul cade pe problemele sociale, probleme pe care biserica se vede nevoită să le abordeze şi să le soluţioneze şi “îndeamnă la solidaritate faţă de cei ce suferă din cauza nedreptăţilor sociale, a sărăciei şi neajutorării”.
          Mă doare pentru că nu aceasta ar trebui să fie problema numărul 1 a Bisericii. Biserica nu se îngrijeşte de bunăstarea materială a poporului ci de bunăstarea lui spirituală. Mântuitorul Isus Hristos spunea că dacă avem ce mânca şi ce îmbrăca ne va fi de ajuns. Azi nu ne mai ajunge. Tot El spunea să căutăm mai întâi Împărăţia Lui şi neprihănirea şi celelalte lucruri (mâncarea şi îmbrăcămintea) ne vor fi date pe deasupra.
          Biserica ar trebui să spună hotărât aceste lucruri oamenilor dar nu le poate spune din cauza corupţiei din mijlocul ei. Şi atunci o dă pe probleme sociale ca să mai cîştige un capital în vremuri de criză.
Biserica ar trebui să spună hotărât că situaţia dramatică în care se află poporul român este pentru că ne jucăm de-a Dumnezeu şi de-a credinţa. Pentru că, dacă încălcăm legile lui Dumnezeu şi Îl sfidăm prin viaţa noastră, nu ne putem aştepta la fericirie, la pace şi la bunăstare. Ar trebui să se uite în urmă în istoria poporului lui Dumnezeu şi să vadă că atunci când poporul Lui s-a îndepărtat de El şi a trăit în nelegiuire, aşa cum trăieşte azi poporul român “creştin”, Dumnezeu i-a dat robi şi i-a trecut prin sabie şi foc şi au ajuns să-şi mănânce propriii copii! Asta ar trebui să facă Biserica.
          Aşa cum duşmanii lui Dumnezeu caută pe toate căile să strâmbe şi să sucească adevărul Lui şi să propovăduiască minciuni, mai mult ar trebui Biserica să ţină sus adevărul lui Dumnezeu şi să nu facă nici un compromis de la el. La aceasta este chemată Biserica, nu să se îngrijască de confortul material al credincioşilor. Domnul Isus Hristos a fost pe pământ, în mijlocul poporului evreu, într-o vreme de mare şi cruntă stăpânire. Romanii îi aşezau pe evrei pe cruci de-a lungul drumurilor pentru orice abatere de la legea romană. Birurile erau mari şi nu era uşor să fii evreu în propria ta ţară. Cu toate acestea Domnul Isus nu a vorbit niciodată (!) de bunăstare materială, nici măcar de libertate, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi din popor şi chiar şi Iuda care l-a trădat, ci a vorbit mereu despre robia spirituală a păcatului în care se afla poporul şi despre sărăcia lor spirituală! Cu acestea Domnul Isus nu a fost de acord şi pe acestea le-a dorit eradicate. El nu a venit să facă programe sociale ci a venit să facă reforme morale, să îi îndemne pe oameni spre pocăinţă. Le spunea celor ce vor crede în El că vor avea de suferit, vor fi nedreptăţiţi, li se vor lua averile, chiar cei din casele lor se vor întoarce împotriva lor, vor fi daţi chiar la moarte (acesta era programul Lui social!), dar ei să se bucure şi să nu se îngrijoreze pentru-că, dacă ascultă de Dumnezeu şi fac voia Lui, numele lor sunt scrise în Cartea vieţii. Le spunea că dacă ochiul lor sau mâna lor sau piciorul lor îi îndeamnă spre păcat mai bine să le taie şi să fie mutilaţi pe pământul acesta dar să poată intra în cer. Cât de diferit este aceasta de progrmul de azi al bisericii!
          Apostolul Pavel mereu le aducea credincioşilor aminte de lucrurile care ţin de viaţa lor spirituală şi spunea, aşa ca şi alţi apostoli, că de acestea este el preocupat şi că va avea grijă ca învăţăturile lui să rămână şi după ce el va muri. Spunea că repetă unele lucruri şi insistă asupra lor pentru-că credincioşii au nevoie de aceasta. Programul social al lui Pavel a constat din ajutoarele pe care credincioşii care aveau prea mult erau îndemnaţi să le trimită celor ce nu aveau şi se găseau în nevoi. Niciodată credincioşii nu au cerşit de la necredincioşi. Acesta ar trebui să fie programul social al Bisericii: cei care au mult să dea ei (nu statul) celor ce n-au. Este uşor să pozezi în binefăcător cerând ca alţii (statul) să dea şi tu te lăfăi şi trăieşti în huzur. Apostolul Ioan scria la 1 Ioan 3 cu 17: “Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?”. Iar marele om Ioan Botezătorul le spunea celor din vremea lui (Luca 3 cu 11): “Drept răspuns, el le zicea: „Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una; şi cine are de mâncare, să facă la fel.”
          Satan a reuşit să distrugă familia, să pervertească credinţa, să-şi împrăştie minciunile şi murdăriile înşelându-i pe oameni. Biserica ar trebui să fie preocupată să ţină adevărul sus. Dacă nu o face ea atunci cine s-o facă? Nu o va face nimeni şi poporul va rămâne în întuneric şi sub mânia şi osânda lui Dumnezeu. Programele sociale nu-i vor ajuta la nimic pentru că acolo unde nu dă Dumnezeu binecuvântare nu este, orice ar face omul.
          În ceea ce priveşte căsătoria, Pavel scria că ar fi totuşi un motiv pentru care un om, un credincios, să nu se căsătorească. Şi Pavel se dădea pe el ca exemplu. Un om care vrea să trăiască în tot ceea ce face doar pentru Dumnezeu. Un om care se pune cu totul în slujba lui Dumnezeu. Care nu mai are alte obiective decât să ducă la alţii vestea bună a Evangheliei. Care nu mai trăieşte pentru el ci pentru Dumnezeu şi apoi pentru mântuirea celor ce sunt în păcat şi în întuneric spiritual, unul care pe Dumnezeu Îl înalţă şi nu un organism, chiar religios. Dacă ar fi în România bărbaţi de felul acesta, şi femei, atunci alta ar fi faţa acestei ţări.
          Dar azi “creştinii” români nu se căsătoresc nu din dragoste de Dumnezeu ci din dragoste de ei. Nu pentru a trăi o viaţă sfântă ci pentru a trăi în păcat, în curvie. Accentul cade pe ce le place şi le convine lor, cine se mai gândeşte la ce vrea Dumnezeu? Dar ce nu ştiu ei, pentru că nu li se spune cu insistenţă şi apăsat de cei ce ar trebui să o facă, este că binele pe care şi-l doresc nu vine decât atunci când aleg să facă voia lui Dumnezeu şi să asculte de El.
          Şi dacă instituţia Bisericii nu face ceea ce ar trebui să facă şi se ocupă de orice altceva iată că o mână de oameni, Dumnezeu ştie dacă din dragoste de Dumnezeu sau din alte motive, aleg să strige tare, atât de tare cât pot în gălăgia mare din jur, că trebuie să ne întoarcem la adevărul Bibliei, adică al lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte căsătoria – celula de bază a societăţii umane. Când aceasta este distrusă se distruge tot şi nu mai poate urma decât necazul şi durerea.
          Trăim vremuri în care lupta se dă aici: să prezentăm Adevărul şi să demascăm minciuna. Apostolul Ioan scria la 1 Ioan 5 cu 18: “Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. 19 Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău”.
          “Toată lumea zace în cel rău”, ar trebui să ştim clar şi limpede acest adevăr şi apoi să spunem hotărât că cei ce spun că sunt credincioşi nu au nimic de-a face cu aceasta. Credinţa autentică este o naştere din Dumnezeu, o viaţă nouă, nu o religie sau o formă care nu te duce niciodată la schimbare.
          Dacă poporul Domnului nu va ţine adevărul sus să nu ne mire că peste ani copiii noştri vor zâmbi când cineva se va încumeta să le spună că un bărbat şi o femeie trebuie să se căsătorească şi să facă şi să crească copii. Dacă va mai fi voie să spui aşa ceva şi dacă cel ce va avea totuşi curajul să o facă nu va fi trimis la închisoare pentru că nu şi-a însuşit un limbaj politic corect şi pentru ofensă.
          Trebuie să luptăm pentru Adevăr. Şi Adevărul este unul singur: Isus Hristos.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-