Ne închinăm lui Dumnezeu sau ne cântăm nouă?

          „Laudă şi închinare” este un concept mai nou folosit în bisericile evanghelice. Nu îl avem din Scriptură ci a apărut odată cu intrarea în bisericile evanghelice a unui nou mod de a se manifesta prin cântare a credincioşilor. Apariţia instrumentelor electronice (chitară, sintetizator, etc), a aparaturii de sonorizare şi amplificare, a posibilităţilor de înregistrare şi multiplicare, a favorizat larga răspândire a acestui fel de închinare. Dacă suntem foarte atenţi realizăm că fără contribuţia electronicii nu am fi avut azi ceea ce numim „laudă şi închinare”. De fapt s-a produs o „explozie” a „laudei” aduse lui Dumnezeu prin cântare, ceva ce nu s-a mai întâmplat de-a lungul întregii istorii şi, la prima vedere, s-ar părea că este un lucru bun şi de apreciat.
          Adepţii acestui mod de închinare spun că trebuie să folosim orice mijloc pentru a aduce glorie lui Dumnezeu şi că în acest scop avem voie să apelăm la tot ce ne stă la îndemână. Totuşi, având în vedere faptul că mii de ani oamenii s-au închinat lui Dumnezeu într-un anumit fel şi că Dumnezeu a primit lauda lor atunci când au fost îndeplinite condiţiile cerute de El şi că nu sesizăm nicăieri în Biblie o nemulţumire a lui Dumnezeu în sensul că, din punct de vedere muzical, al performanţelor artistice, El ar vrea mai mult de la credincioşi, cred că nu este greşit să ne întrebăm dacă Dumnezeu este încântat de ceea ce se întâmplă sau cel puţin aprobă acest nou mod de închinare.
          Ca să putem face cât de cât lumină în această privinţă în ceea ce priveşte lauda şi închinarea care i se aduc lui Dumnezeu, este nevoie să ne întoarcem în timp şi să căutăm să înţelegem ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă în cer.
          Să începem cu întrebarea: Ce înseamnă lauda şi închinarea, după modelul cerului?
          Din tot ceea ce găsim în Scripturi şi din tot ceea ce putem înţelege din contextul ei, chiar dacă nu este afirmat explicit, realizăm şi suntem cu toţii de acord că centrul închinării, Obiectul închinării dacă putem spune aşa, era şi este Dumnezeu. Îngerii şi toate făpturile cereşti au adus şi aduc glorie lui Dumnezeu pentru ceea ce este El. Sunt copleşiţi de măreţia Lui, de frumuseţea Lui, de puterea Lui, de strălucirea Lui, de înţelepciunea Lui, de tot ceea ce este El şi cunoştinţa aceasta a Lui aduce făpturile cereşti în situaţia să se prăbuşească înaintea Lui şi să-I cânte cele mai frumoase cântări de laudă care pot exista. Nu Îi cântă ca să-L mulţumească şi să-L facă pe Dumnezeu să se bucure, să fie fericit, ci ca să recunoască uimiţi prin cântare cât este El de minunat! Cântarea şi tot ceea ce înseamnă închinare sunt de fapt o recunoaştere a gloriei şi măreţiei Lui. În prezenţa Lui făpturile cereşti nu pot face altceva decât să-L laude. Făpturile cereşti nu-L laudă pentru un anumit interes pentru-că nu este nici un interes. Nici ca aceste făpturi să fie salvate pentru-că nu au de la ce să fie salvate şi nici pentru a obţine aprecierea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru-că ele au deja bunăvoinţa şi aprecierea Lui şi nu le paşte pericolul despărţirii de El. Deci nu se închină că ar avea un interes ci doar pentru că sunt copleşite de splendoarea lui Dumnezeu. Probabil că în prezenţa lui Dumnezeu nu rezişti să nu te închini, ai exploda să nu te închini. Ceea ce emană din El aduce făpturile cereşti în starea normală de închinare. Deci tot ce fac făpturile cereşti fac pentru gloria lui Dumnezeu, fără de nici un interes. Apocalipsa capitolul 4:
8 „ Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”
9  Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor,
10  cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau:
11  „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”
          Apocalipsa 4 este un model de închinare şi ne arată ce se întâmplă acum în cer, cum se închină înaintea lui Dumnezeu făpturile cereşti.
          Dar să aruncăm o privire spre noi şi spre ceea ce se întâmplă astăzi.
          Paris Reidhead, în urmă cu circa 50 de ani a avut o predică memorabilă: „Zece sicli şi o cămaşă”. În această predică el insista supra faptului că umanismul s-a infiltrat atât de adânc în bisericile evanghelice încât am ajuns ca tot ce facem să facem pentru binele şi fericirea omului şi nu pentru gloria lui Dumnezeu. Mesajele şi chemarea la pocăinţă sunt construite pentru fericirea omului. Se spune: „Vino la Hristos ca să-ţi fie bine. Ca să ai sănătate, ca să ai prieteni, ca să ai pace şi fericire, ca să ai linişte, şi chiar ca să ai mântuire”. Aceasta însă este umanism. Adică binele şi fericirea omului. Dumnezeu doreşte ca totul să se facă pentru gloria Lui. Cu alte cuvinte îndemnul pentru om ar fi: „Vino la Hristos pentru-că aşa vrea Dumnezeu şi în felul acesta Numele Lui este glorificat!”. Şi acest îndemn este în concordanţă cu Biblia şi cu atitudinea oamenilor care L-au cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat. Apostolul Pavel spunea lămurit că el nu mai trăieşte ci Hristos trăieşte în el. Că el a murit pentru el şi lume. Că propovăduieşte Evanghelia pentru gloria lui Dumnezeu şi că chiar convertirea păcătoşilor este o lucrare care are ca scop glorificarea lui Dumnezeu, nu fericirea oamenilor. Dar umanismul a pătruns în învăţătura noastră şi ne-am îndepărtat de mult de la adevăratul scop al vieţii noastre: glorificarea lui Dumnezeu.
          Dacă ne întoarcem la muzica de „laudă şi închinare” va trebui să recunoaştem (mă adresez oamenilor sinceri care doresc să se analizeze în lumina adevărului lui Dumnezeu) că muzica din aceste zile este mai mult pentru bucuria noastră. Felul în care este gândită, posibilităţile tehnice care o fac deosebit de atractivă, elementele preluate din muzica lumii, etc., ne-au pus în faţă un idol căruia nu putem să rezistăm să nu i ne închinăm. Nu spun că aşa este în totalitate dar cred că în proporţie covârşitoare creştinii se închină muzicii nu lui Dumnezeu. Muzica este obiectul bucuriei lor. Chiar dacă spunem că „toată gloria i se cuvine numai lui Dumnezeu” în realitate toată bucuria ni se cuvine nouă, celor ce ne închinăm. Dovadă este şi faptul că am inventat cântări noi şi mod nou de închinare, care seamănă tot mai mult cu cele din lume, şi că ceea ce a fost valabil şi bun înaintea lui Dumnezeu sute sau mii de ani, nu mai este bun pentru noi. Ne-am abătut atenţia de la Dumnezeu spre închinare. Închinarea este importantă, forma ei, nu Dumnezeu. Dacă veţi căuta să aflaţi veţi putea descoperi că marii scriitori de imnuri din timpul trezirilor care au avut loc în istoria lumii, aduceau glorie lui Dumnezeu exact aşa cum se aduce glorie Lui în cer. Erau transformaţi de cunoaşterea Lui, erau transformaţi prin Duhul Sfânt în făpturi cereşti care se prăbuşeau la picioarele lui Dumnezeu şi din a căror inimi au ţâşnit imnuri care şi azi ating inimile adevăraţilor închinători. Sfinţenia pe care au primit-o prin cunoaşterea lui Hristos, înnoirea făpturilor lor, viaţa nouă şi umblarea în ascultare de Dumnezeu, tânjirea inimilor lor după o viaţă mai profundă cu Dumnezeu i-au transformat în închinători adevăraţi. Nu muzica a făcul lucrul acesta, ci viaţa nouă din Dumnezeu. Muzica a venit ca o consecinţă a vieţilor schimbate. Pur şi simplu nu puteau sta în prezenţa lui Dumnezeu fără se se închine. Şi închinarea nu înseamnă doar muzică, dar acesta este un alt subiect.
          Să ne oprim puţin şi să ne întoarcem din nou la începuturi, după ce Dumnezeu a creat făpturile cereşti. Cine s-a închinat lui Dumnezeu? Toate făpturile cereşti care erau în ascultare de Dumnezeu, cele sfinte. Sfinţenia cerului şi prezenţa în cer erau condiţii pentru închinare.
          Dar a intervenit ceva la un moment dat. Lucifer s-a răzvrătit şi a reuşit să înşele multe alte făpturi cereşti şi s-a pornit o revoltă în cer. Imediat Dumnezeu a intervenit şi toţi răzvrătiţii au fost alungaţi din locul prezenţei lui Dumnezeu. Ce credeţi că s-a întâmplat atunci? Pe lângă alte consecinţe, cu efecte dintre dele mai dezastruoase pentru acele făpturi, ele nu s-au mai închinat lui Dumnezeu. Nu se mai puteau închina lui Dumnezeu pentru-că au fost izgonite din locul prezenţei Lui. Încă o dovadă a faptului că adevărata închinare i se poate aduce lui Dumnezeu doar în prezenţa Lui. Că nu poate fi o închinare autentică fără sfinţenie, fără o cunoştinţă reală a lui Dumnezeu, fără umblarea în ascultare de El, în supunere faţă de El. Când toate acestea se întâmplă atunci închinarea vine spontan şi nu muzica este bucuria omului ci Hristos, Dumnezeu.
          Domnul Isus Hristos a venit pe acest pământ pentru a-l pune pe om într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Ne-a sfinţit prin sângele Lui şi în legătură cu acest aspect toţi suntem de acord, dar a venit şi ca să fim schimbaţi şi transformaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aspect în care nu mai suntem cu toţii de acord, pentru-că viaţa pe care o trăim nu dovedeşte că suntem făpturi noi. Prin urmare Domnul Isus a venit pentru a ne reda demnitatea de închinători. Dar aceasta este doar pentru cei sfinţiţi de sângele Său şi pentru cei ce se lasă schimbaţi şi transformaţi după chipul Lui. Atât timp cât chipul lumii este în noi nu putem fi închinători adevăraţi pentru-că nu suntem în prezenţa lui Dumnezeu şi închinarea numai aici poate avea loc: în prezenţa Lui.
          Este clar şi evident că trăim vremurile din urmă. Credinţa celor mai mulţi se răceşte. Bisericile sunt tot mai goale şi credincioşii tot mai fireşti. La fel cu cei ce le conduc. Şi totuşi niciodată nu a fost mai multă „laudă şi închinare”, mai multă cântare la adresa lui Dumnezeu. Constatăm că azi se închină oricine şi este primit oricine să se închine, ba chiar să conducă această închinare, chiar dacă în acele persoane nu sunt cunoscute semnele lucrării lui Dumnezeu. Îi chemăm pe toţi să cânte şi să se bucure pentru-că Domnul este bun. Dar nu îi chemăm la adevărata pocăinţă şi transformare prin Duhul Sfânt, singura care poate da unui om statutul de închinător.
          Satan este înşelătorul. El nu se mai închină lui Dumnezeu şi vrea închinarea pentru el. Totuşi puţini i-o aduc din convingere. Aşa că se mulţumeşte să-i facă pe oameni să creadă că se închină cu adevărat. Şi le dă un surogat de închinare. Le atinge simţurile şi emoţiile şi le spune: „Este prezent Dumnezeu”. Dar Dumnezeu nu poate fi prezent decât în anumite condiţii, am vorbit depre aceasta. El nu se schimbă şi nu este impresionat de muzica noastră. Dimpotrivă. Iată ce le spunea celor din vremea prorocului Isaia:
Isaia 1:10 „ Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!
11  „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.
12  Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?
13  Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!
14  Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.
15  Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge!”
16  „Spălaţi-vă, deci, şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!”
          Poporului Său chemat la sfinţenie Dumnezeu i se adresează cu aceste cuvinte deosebit de aspre. Şi în loc să se bucure de cântecele lor Domnul este scârbit.
          Adepţii noului mod de închinare sunt bucuroşi să citeze din Vechiul Testament atunci când nu găsesc acoperire în Noul Testament pentru felul în care se închină, deşi noi suntem credincioşi ai Noului Legământ. Vorbesc despre cântarea nouă şi toate instrumentele la care se face referinţă în psalmi. Despre podoabele pe care să ni le punem când venim înaintea Domnului şi despre strigătele de bucurie. Dar nu am auzit niciodată să citeze din Isaia capitolul 1. Şi anume că închinarea pe care o aducem Domnului în lipsa sfinţeniei este o batjocură la adresa Numelui Său şi îi produce Domnului scârbă.
          O caracteristică a modului nou de închinare a vremurilor în care trăim este tocmai aceasta: Se poate închina oricine şi oricum. Adevărata închinare se măsoară după decibeli şi gălăgie, după dezmăţ şi nu după sfinţenie.
          Ne amăgim cu citatul din Matei 18:20 „ Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Dar nu ne-am gândit niciodată că într-o adunare de mii de oameni s-ar putea ca să nu fie doi sau trei cu adevărat adunaţi în Numele Lui. Că a chema Numele Lui de pe buze nesfinte şi din inimi murdare nu are nici o valoare. Sau chiar dacă sunt doi sau trei nu ne-am întrebat ce face Dumnezeu dacă restul sunt uniţi într-un duh firesc sau drăcesc de închinare? Mai vine El şi atunci? Sau le cere celor doi sau trei să se despartă de un loc unde se aduce pe altar foc străin? Prea puţin ne aducem aminte de cuvintele apostolului Pavel din 1 Corinteni capitolul 5:
9  „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii.
10  Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu cei lacomi de bani sau cu cei hrăpareţi sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume.
11  Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau beţiv sau hrăpareţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi.
12  În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru?
13  cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela.”
          Apostolul Pavel spune lămurit că nu putem sta în părtăşie cu oricine şi că în anumite circumstanţe trebuie să fie o despărţire. Dar noi am bătut atît de multă monedă pe principiul dragostei şi diavolul a reuşit să se folosească şi de acest lucru bun ca să ne înşele, încât am înţeles dragostea ca pe o acceptare a tuturor, indiferent cum sunt şi cum trăiesc. Ceea ce este greşit şi deosebit de dăunător.
          Sunt apoi unele adunări în care acest mod nou de închinare nu este acceptat. Credincioşii din aceste adunări au hotărât că ei se vor închina în felul în care s-au închinat bunicii şi părinţii lor. Că vor cânta cântările din „Harfă”. Mă aflam odată la o adunare unde erau credincioşi din mai multe confesiuni şi un credincios de orientare carismatică, după ce am vorbit cu el despre laudă şi închinare, mă întreabă contrariat: „Dar voi cântaţi cântările din Harfă?”. Pentru el acest lucru era de neimaginat în vremurile noastre.
          Îmi plac cântările vechi, tot mai mult cu fiecare zi care trece, dar nu aceasta este problema sau nu aici se află răspunsul.
          Aşa cum spuneam sunt unii conservatori care vor să meargă doar pe direcţia aceasta, mai veche ca formă a închinării, şi chiar se consideră superiori celorlalţi şi mai sfinţi, pentru-că nu acceptă modul nou de închinare. Dar şi pentru ei ca închinători regulile sunt aceleaşi pe care le-am enumerat. O faţă posomorâtă şi o îmbrăcăminte cernită, un stil de a cânta care te trimite cu gândul mai degrabă la o liturghie decât la prezenţa lui Dumnezeu nu înseamnă că vor fi benefice pentru cei ce au hotărât să se închine în felul acesta. Dumnezeu nu coboară în adunare doar pentru-că se cântă fără instrumente sau numai cu anumite instrumente, sau pentru orice alt motiv exterior. Dumnezeu coboară doar dacă găseşte inimi de închinători autentici.
          Dacă în anumite adunări prezenţa lui Dumnezeu este înlocuită cu mult zgomot şi unii care nu au discernământ chiar cred că zgomotul şi dezmăţul indică prezenţa lui Dumnezeu, în alte adunări liniştea totală şi lipsa oricărei emoţii, linişte care merge până la somnolenţă şi apatie, îi face şi pe acei credincioşi să creadă că Dumnezeu este cu ei. Şi unii şi alţii se înşeală.
          Am cunoscut ambele faţete de-a lungul umblării mele pe calea credinţei. Am văzut cum cântări vechi aduc lacrimi de bucurie şi de pocăinţă atunci când sunt cântate de inimi noi. Şi de asemenea am văzut că atunci când inimile se împietresc şi devin tot mai rezistente la cercetarea Duhului Sfânt, cântările vechi nu mai ajută la nimic şi atunci apelăm la cântări noi, care să ne provoace emoţii şi în felul acesta să ajungem să credem că ne închinăm.
          De fapt cred că tocmai de aceea este explozia aceasta de muzică nouă în vremurile noastre. Pentru-că am renunţat la calea sfinţeniei, nu mai suntem în prezenţa lui Dumnezeu, nu Îl mai cunoaştem pe El şi nu mai primim de la El harul închinării în duh şi în adevăr. Şi soluţia pe care o găsim este să ne coasem haine din frunze de pom ca să ne acoperim goliciunea: muzică de laudă şi închinare. Cu cât mai mult păcat cu atât mai multă închinare falsă. Diavolul îşi oferă nemijlocit suportul pentru-că ştie că în felul acesta îi va înşela pe oameni şi-i va trimite în iad. Îmi spunea zilele acestea un om al lui Dumnezeu următoarele: „Oamenii nu merg în iad doar datorită necredinţei ci şi datorită credinţelor false. Tot mai prezente astăzi în aşa numită lume creştină”.
          Este clar şi evident că azi Dumnezeu nu este centrul închinării ci este doar un pretext pentru ca noi să ne simţim bine. Tineri şi nu numai, aleargă ca bezmetici pe la tot felul de întâlniri ca să se simtă bine, să asculte o muzică „tare”, dar viaţa lor firească dovedeşte de fapt cărui domn aparţin şi cui se închină cu adevărat. Trebuie să ajungem în prezenţa lui Dumnezeu dar în prezenţa Lui nu se poate ajunge oricum, cântând o cântare, rostind o frază sau o rugăciune tip, nici măcar invocând Numele lui Isus, pentru-că El cunoaşte inima omului care este nespus de rea şi înşelătoare şi nu răspunde oricărui apel. Isus nu este o servitoare care vine la mofturile stăpânului său şi pleacă când stăpânul are ceva mai bun de făcut. El este Stăpânul! Şi totuşi mulţi dintre credincioşi se comportă cu El ca şi cu o servitoare: îl cheamă când au nevoie dar apoi Îl neglijează complet. Toată săptămâna pot fără El, se bucură de lucrurile lumeşti şi duminica, subit, nu mai pot de bucurie sfântă şi Îl cheamă să fie prezent la închinare. Îi cântă pentru-ca El să coboare în adunare nu Îi cântă pentru-că El este în adunare. Cântările şi rugăciunile devin mijloace de constrângere a lui Dumnezeu de a coborâ în mijlocul poporului Său. La fel ca incantaţiile proorocilor lui Baal care au cântat şi s-au rugat până au aiurit dar fără de folos. Dumnezeul nostru nu este surd şi nu aşteaptă să Îi cântăm zece cântări ca să coboare între noi. El nu se lasă rugat de adevăraţii închinători pentru-că El este în aceşti închinători care Îl poartă tot timpul cu ei. Este un nonsens să spui: „Coboară Doamne Isuse!” dacă Isus este deja în inima ta. Sau dacă nu este pentru-că nu ai vrut să umbli cu El nu are rost să Îi cânţi şi să Îl chemi la bucurie ci trebuie să te pocăieşti de necredinţa ta şi aceasta nu o poţi face bătând din palme şi dansând ci pe genunchi şi cu lacrimi.
          Nimeni nu se poate închina lui Dumnezeu dacă nu-L caută din toată inima, dacă nu-L cunoaşte cu adevărat şi dacă nu stă tot timpul în prezenţa Lui. Doar o conştientizare a ceea ce înseamnă El, locuirea în prezenţa Lui, ne va transforma în închinători adevăraţi. Noi nu trebuie să căutăm închinarea, aşa cum se întâmplă azi, ci trebuie să-L căutăm pe El. Aceasta face toată diferenţa. Laudă şi închinare nu înseamnă muzică ci a fi în prezenţa lui Dumnezeu.
          Din felul în care Domnul Isus şi-a învăţat ucenicii să se roage, dacă suntem atenţi, putem înţelege cum doreşte El să fie închinarea pe care i-o aducem. Luca 11:2  „El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.”
          Închinare „precum în cer”. Dar nu te poţi închina „precum în cer” decât dacă eşti în locurile cereşti, cu Hristos. Nicidecum dacă te afli în locurile de jos ale păcatului şi firii pământeşti.
Efeseni 2:6  „El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus.” Dumnezeu nu doar ne-a înviat aşa cum ne place nouă să spunem ci apoi ne-a pus să şedem în locurile cereşti, cu Hristos, adică să locuim acolo tot timpul. Aceştia sunt adevăraţii închinători.
          Foarte mulţi credincioşi sunt ca şi Satan din cartea Iov. Satan se mai înfăţişează din când în când înaintea lui Dumnezeu şi mai discută cu Dumnezeu. Dar locul lui nu este în cer şi nu se mai bucură de cer, nu se mai închină, ci are cu totul alte treburi prin cer, treburi care nu au nimic de-a face cu sfinţenia. Ocupaţia lui principală este acum pământul pe care a fost alungat. Dar despre aceasta nu se prea vorbeşte astăzi prin adunări. Suntem foarte ocupaţi cu „lauda şi închinarea”. Şi ne folosim de cuvintele Domnului Isus din Ioan 4:23 „ Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” Foarte mult se vorbeşte azi despre închinarea prin Duhul Sfânt şi adepţii felului modern de închinare confundă emoţiile sufleteşti cu bucuria prin Duhul, dar despre adevăr şi rămânerea în el, prin ascultarea de Dumnezeu şi sfinţenie nu se mai aminteşte aproape deloc. Ori fără adevăr, fără sfinţenie, fără smerenie, fără ascultare de Dumnezeu, nu este Dumnezeu şi prin urmare nu ai la ce să te închini. Numai dacă nu îţi construieşti un idol şi apoi te scoli să cânţi şi să joci în jurul lui.

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-