Este a doua parte a neajunsurilor bisericii evanghelice contemporane din România pe care o redactez. În prima lucrare am scos în evidență trei metehne supărătoare: (1) estomparea subtilă a rugăciunii în favoarea oricărei alte practici (ecleziale); (2) predicarea eisegetică în detrimentul predicării exegetice și (3) formalismul care suplinește esența.
Scopul lucrării anterioare, la fel ca și scopul acesteia de față, este o radiografiere a scăderilor din bisericile noastre, în vederea corectării și dezvoltării acolo unde este nevoie. Cel mai probabil nu se regăsesc decât poate una sau două din aceste erori ecleziale în biserica din care faceți parte. Unele din neajunsurile pe care le-am observat au fost confirmate și de către alți frați, așa că m-am gândit că este necesară o evidențiere a lor, în vederea schimbării în bine a opticii și practicii ecleziale.
I. Demonizarea teologiei în contrast cu divinizarea pseudo biblismului
Primul neajuns de care ne facem vinovați este demonizarea teologiei în contrast cu divinizarea pseudo biblismului. S-a format o oarecare delectare privată, dar și publică uneori, în direcția calomnizării teologiei. Ea a devenit “bau bau-l bisericii”, care ne poate duce în tot felul de teorii și practici nesfinte. Cei care adoptă această poziție sunt sceptici cu privire la fiecare persoană care studiază sau a studiat în domeniul teologiei și îi privesc cu un oarecare dispreț sau suspiciune. Ei își justifică atitudinea pe principiul “sola Scriptura”, neînțelegând defapt ce înseamnă aceasta. Încercarea de a înțelege Scriptura în afara teologiei este sortită eșecului și erorii sau chiar a ereziei. Chiar pentru această iscusință nechibzuită, sunt unii mai îndrăzneți care se fac vinovați de analfabetism biblic funcțional. Sau cu alte cuvinte, știu să citească Biblia, dar nu o înțeleg, ci, înțeleg doar ceea ce vor să înțeleagă și ceea ce se potrivește tiparelor și tradițiilor lor confesionale. Preconcepțiile culturale și bisericești sunt bine hrănite de așa zise învățături biblice pe care ei le deduc din Scriptură, dar care sunt eronate. De aceea este imperios necesar să înțelegem că interpretarea Scripturii se face cu anumite lentile ale preconcepțiilor și cumulului nostru de cultură (mai mic sau mai mare). Fiecare înțelege Biblia prin prisma culorii confesionale sau a informațiilor pe care le cunoaște apriori din Scriptură. De aceea numesc această practică, pseudo biblism, deoarece este o așa zisă înțelegere a Bibliei, care de multe ori este eronată, fiind tributară tradiționalismului denominațional asumat.
Există însă o cale de mijloc, și anume o înțelegere teologică a Bibliei. Mare parte a textelor Scripturii au fost alcătuite tematic, evenimentele fiind alese și relatate cu un scop precis. Dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărțile care s-ar fi scris (Ioan 21:25); de aceea a fost nevoie de o selecție exactă a evenimentelor relatate, pentru transmiterea unor mesaje, relevante publicului contemporan scrierii, dar și generațiilor viitoare, până la a doua venire a Mântuitorului. În consecință, ele trebuie înțelese teologic (theos – Dumnezeu, logos – știință, cuvânt), în acord cu intenția Duhului Sfânt, a autorului biblic și a contextului socio-cultural dat. Concluzia este că teologia nu încurcă Biblia, nu o anulează și nicidecum nu o contrazice, ci ne oferă instrumentele necesare pentru a-i dezgropa comorile și pentru a avea o înțelegere cât mai clară și veridică a învățăturilor sale.
II. Confuzia dintre închinare și spectacol
O a doua capcană în care se cade adesea este confuzia dintre închinare și spectacol. Atunci când accentul cade mai mult pe cum să fim cât mai elocvenți în cântare prin realizări artistice sau ținută, să fim cât mai zgomotoși în rugăciune sau dimpotrivă, cât mai temperați – se pierde din esența închinării. Prin aceasta nu spun că închinarea prin cântare nu trebuie făcută la un nivel înalt, deoarece ea este pentru gloria Domnului, și trebuie să fie cât mai semnificativă (în închinarea publică, cea individuală poate să se rezume doar la motivația inimii). La fel, o igienă curată și o ținută decentă este chiar necesară, însă atunci când aceasta primește o atenție exagerată, putem din nou să pierdem focusul cerut adevăratei închinări. Cântarea poate și ea degenera într-un spectacol monden, atunci când promovează numai vocile excepționale și ținutele fastuoase. Cât despre rugăciune, consider că este greșit atunci când calificativul rugăciunii și închinării se stabilește după intensitatea sonoră. Decibelii nu sunt echivalenți harului, și nici absența lor nu este egalul evlaviei. Rugăciunea poate cădea într-o închinare de tipul spectacol, atunci când vrea să impresioneze sau este făcută printr-o auto-neprihănire, în care îți încorzi mușchii spirituali, arătându-ți ție sau celor din jur ce poți.
Închinarea devine spectacol și atunci când credincioșii devin spectatori, în loc de închinători. Acest derapaj poate apărea și datorită echipei de închinare, abordând piese inabordabile, dar și bisericii, devenind un public steril, în locul unei comunități entuziasmate de laudele adresate Creatorului. Totuși trebuie trasată o linie clară de demarcație între o închinare plină de viață și una strict sentimentală. Emoțiile și pasiunile își au locul lor, dar dacă rămânem doar la atât, ne putem trezi într-o închinare la sentimente. Ce vreau să spun prin acest lucru? Dacă ne închinăm de dragul emoțiilor resimțite, ele devin un scop în sine, și impresia cauzată de ele va deveni idolul închinării. Vom căuta în mod continuu să ne închinăm pentru a simți, nu pentru a-L întâlni. Ne vom închina pentru a ne simții bine, nu pentru “a-L face să se simtă bine”, care este și scopul închinării – onorarea lui Dumnezeu. Deci atunci când “feeling-urile” (simțămintele afective) devin scopul prioritar al închinării, aceasta își ratează scopul, fiind transformat într-un spectacol de prost gust, în care cântarea și rugăciunea au rol stimulator, nu închinător.
Singurul mod de a nu cădea în eroarea spectacolului și a senzorialului este închinarea în duh și în adevăr. O închinare intențională care caută să-L laude pe Dumnezeu, care țintește spre a trece dincolo de cântare și cuvinte, și anume spre a realiza o conectare reală cu Dumnezeu. Conectarea aceasta presupune intrarea în adâncimile spirituale pentru a te întâlni cu Dumnezeu într-un mod tainic și profund. Nu căutarea senzației, ci a Celui care este glorios și măreț în slavă. O alipire de Divinitate, în care cuvintele rostite, notele cântate, sunt născute dintr-o inimă care nu-și dorește decât să-L elogieze și să-L admire plină de recunoștință pe Mărețul Dumnezeu. O închinare care se desfătează în caracterul sublim al Tatălui și în lucrarea dragostei nespus de mare a Fiului, timp în care Duhul înnoiește gândirea și viața închinătorului și facilitează o relație mai profundă cu Dumnezeul său.
III. Boala gândirii individualiste în detrimentul celei comunitare
O ultimă meteahnă sfâșietoare (la propriu și la figurat), a bisericilor evanghelice contemporane este boala gândirii individualiste în detrimentul celei comunitare. Aceasta este perspectiva în care credinciosul își pune propria creștere spirituală pe primul loc, fiind prea puțin interesat de biserică, autoritate și creștere organică împreună cu întregul trup. Deși, perspectiva biblică este clară în această zonă, și ne spune că “până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu…tot trupul, bine închegat și strâns legat crește prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei” (Efeseni 4:16). Lipsa înțelegerii acestei lucrări complementare duce la enorm de multe dezbinări. Recent mi s-a zis că într-o mică comună din județul Alba sunt patru biserici evanghelice, una lângă alta, cea mai mare având puțin peste 20 de membri. Cum poate crește un trup care este ciopârțit, când ar putea fi unit și puternic?
Conceptul de autoritate este anulat, deoarece boala gândirii individualiste ignoră orice ierarhizare care nu-i convine. Așa apar biserici noi peste noapte, nu din suflete scoase din împărăția întunericului și strămutate în împărăția luminii, ci din suflete convinse să iasă din împărăția vechiului în cea a noului. Nu din delegații speciale în vederea misiunii, nici dintr-o chemarea specială divină, ci dintr-o preferință personală dusă la absolut și care nu dă socoteală nimănui.
Un alt efect nociv al acestei gândiri este înclinația spre fugă, în locul solidarității în vederea luptei spirituale. R.A. Torrey spunea că singurele motive pentru a începe o altă biserică, este fie atunci când (1) Dumnezeu te cheamă în mod clar la o lucrare nouă, fie când (2) biserica te trimite înspre începerea unei noi lucrări, fie (3) când biserica cade într-o erezie în care se complace. Tot el afirmă cu fermitate, că în alte cazuri, în care poate biserica este căldicică, sau chiar adormită – credinciosul este chemat să lupte pentru liderii spirituali și pentru întreaga comunitate, nicidecum să părăsească biserica.
Ce este de făcut? Mai întâi să ne schimbăm mentalitatea. Dumnezeu ne cheamă la o luptă spirituală comună în unitate cu frații și surorile din Biserica în care ne-a așezat. Trebuie să ne asumăm această viziune și să o integrăm în rugăciunile și trăirea noastră. Apoi, să fim capabili de concesii (desigur, care nu tolerează păcatul), deoarece nu va exista biserică perfectă. Știu că pare incredibil ceea ce spun, dar biserica nu va fi perfectă nici măcar dacă o începi tu de la început. Vor fi alte fisuri, alte metehne, alte scăderi și alte lucruri care vor trebui schimbate. De aceea, se cere să luptăm pentru ceea ce avem, și să „nu ne părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei.” (Evrei 10:25).
Publică un comentariu