După căderea lui Adam în păcat au avut loc multe schimbări în structura omului. Omul este ceea ce ar trebui să fie doar atunci când este în legătură cu Dumnezeu, când există o legătură strânsă între cei doi. Păcatul pune un zid de despărţire între om şi Dumnezeu şi atunci omul este orice altceva numai om nu. Vedem aceasta la fiecare pas.
Biblia spune că toţi oamenii au păcătuit şi că sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23) dar şi că de fiecare dată când un om se întoarce la Dumnezeu slava Lui străluceşte din nou pe faţa omului. Prin credinţa în Domnul Isus Hristos omul vechi, căzut în păcat, a fost transformat şi a primit o natură nouă, dumnezeiască. Biblia numeşte acest proces „naştere din nou”. Apostolul Pavel scria la 2 Corinteni 5 cu 17: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Am subliniat „toate lucrurile” pentru că este foarte importantă această menţiune.
Când un om se converteşte, când este născut din nou din Dumnezeu, acesta nu devine perfect (Biblia spune „desăvârşit”) în practică dar devine perfect în aspiraţii şi dorinţe şi este perfect (desăvârşit) înaintea lui Dumnezeu care îl vede prin Hristos şi Jertfa Lui. Nu este perfect în practică din cauza cărnii, a „firii pământeşti” care va lupta întotdeauna împotriva omului nou, duhovnicesc, dar dorinţele lui nu mai ţin de carne ci de Duh, iar căderile (păcatul) vor fi doar accidente tot mai rare. Apostolul Pavel scria în Epistola către Galateni, la capitolul 5 şi versetul 17: „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi”. Acest om nou nu va mai fi niciodată mulţumit cu o altă stare decât cea după voia lui Dumnezeu. El tinde, năzuieşte, spre o stare de desăvârşire spirituală luându-şi ca model felul de viaţă pe care Domnul Isus Hristos l-a trăit pe acest pământ. Orice cădere din această stare îi produce omului nou durere şi întristare. Iar viaţa care îi aduce adevărata bucurie şi împlinire este viaţa trăită în sfinţenie, în voia lui Dumnezeu. Aici este diferenţa dintre omul religios şi omul duhovnicesc. Omul religios va face tot felul de lucruri, chiar lucruri care nu îi plac, pentru a fi acceptat de Dumnezeu iar omul duhovnicesc face tot ce face pentru că-L iubeşte pe Dumnezeu, fiind născut din Dumnezeu. Plăcerea omului duhovnicesc este să facă voia lui Dumnezeu nu din frică de Dumnezeu ci din dragoste pentru El şi pentru că acum el înţelege că voia lui Dumnezeu este cu adevărat o bucurie pentru om.
Deci „toate lucrurile” se fac noi. Şi înţelegem acum de ce. Pentru că omul a primit o nouă natură şi acea natură lucrează în el alte planuri şi alte dorinţe decât avea înainte. Iar Domnul Isus a promis, înainte de înălţarea Lui la cer, că va trimite Duhul Sfânt care îi va învăţa pe ucenicii Domnului Isus „toate lucrurile”. Citim la Ioan 14 cu 26: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile”.
Eu cred cu toată convingerea acest cuvânt şi cred că „toate lucrurile” înseamnă „toate lucrurile”. Cred cu toată tăria în transformarea radicală pe care Dumnezeu o face în om prin credinţa în Domnul Isus şi prin lucrarea Duhului Sfânt. Cred pentru că aşa spune Dumnezeu. Problema apare atunci când te uiţi în jur şi când constaţi că lucrurile nu stau chiar aşa. Vezi creştini care nu doar că nu sunt schimbaţi după chipul lui Dumnezeu în mod radical, dar nici măcar semnele de început ale lucrării Lui în om nu le vezi. Eu cred cu tărie ceea ce scria apostolul Pavel în 1 Corinteni 15 cu 49: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”.
Frumuseţea şi nădejdea vieţii de credinţă este că schimbarea în om o face Dumnezeu şi nu o face în funcţie de inteligenţa omului, de starea lui socială, de mediul din care provine, ci este doar prin credinţa în Domnul Isus şi prin dăruirea totală a omului lui Dumnezeu. Omul răspunde chemării lui Dumnezeu cu toată fiinţa iar Dumnezeu îşi începe lucrarea în acel om şi face „toate lucrurile” noi. Mulţi şi văd de pe margine această transformare şi se miră.
Problema este că această transformare se vede în prea puţini. În cei mai mulţi ea nu se vede decât pe ici pe colo, în unele aspecte, dar nicidecum în „toate lucrurile”. Aceasta s-ar putea să nu fie altceva decât un petic nou la o haină veche, după cum spunea Mântuitorul la Marcu 2 cu 21. Şi nu mă mir dacă, în timp, exact aşa cum spunea El, şi mai mare ruptură se face. Pentru că ideea tocmai aceasta era şi în spusa Domnului de aici: „toate lucrurile” trebuie să se facă noi, nu doar unele. Nu o viaţă cârpită vrea Mântuitorul ci o viaţă complet nouă.
Eşecul oamenilor în cele ale credinţei este pentru că marea majoritate a creştinilor nu iau în serios acest cuvânt şi ei cred că Dumnezeu este mulţumit dacă omul pune un petic nou pe haina lui cea veche. Majoritatea nu Îl cred pe cuvânt pe Dumnezeu şi spun că nu este chiar aşa cum spune El. Se cred mai deştepţi decât Dumnezeu. Iar de aici până la drame, durere, suferinţă, nu mai este prea mult, adică se face ruptură mare.
Mă sună sau îmi scriu oameni care s-au jucat cu pocăinţa, care nu au tratat lucrurile cu maximă seriozitate, care şi-au pus un petic nou la haina veche şi au crezut că se poate şi aşa. O vreme a mers, sau aşa credeau ei, apoi a început necazul şi nenorocirea. Acum mulţi sunt disperaţi şi ar vrea să se întâmple ceva în viaţa lor dar nu mai pot ieşi din mocirla în care au ajuns. Fie că sunt în ţară fie că sunt în străinătate alergând după bani şi plăceri pământeşti, mulţi care doar şi-au cârpit viaţa printr-o pocăinţă de faţadă plâng văzându-şi falimentul sau văzându-şi copiii rătăciţi şi departe de Dumnezeu. Ar vrea acum o schimbare şi aceasta nu se mai întâmplă. Cineva îmi spunea că nu mai are putere acum când, după o lungă rătăcire şi trăire în păcat, ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu. Nu mai are putere să se roage sau să citească Scriptura şi mă întreba de ce este aşa? I-am răspuns că dacă un om nu mănâncă două săptămâni şi apoi vine la tine şi-ţi spune că nu ştie ce are pentru că se simte slăbit te miri de reacţia lui. Este normal să se simtă slăbit şi neputincios după un post atât de lung. Prin urmare de ce ar avea putere să se roage sau să citească Scriptura unul care s-a jucat cu Dumnezeu şi care a trăit aşa cum a vrut el dar care credea că crede în Dumnezeu? Este normal să nu ai putere în astfel de condiţii.
Toţi aceştia, văzându-şi neputinţa, ar vrea să fie cineva care să se roage pentru ei. Trebuie să ne rugăm unii pentru alţii dar eu le spun acestora să înceapă mai bine cu pocăinţa şi cu lacrimile. Cred în Dumnezeul care îl reabilitează pe păcătosul sincer.
Problema apare şi din cauza celor care sunt în biserică de mai mlută vreme şi care nu îi învaţă pe noii convertiţi adevărul lui Dumnezeu şi care au şi ei hainele peticite. Noilor convertiţi nu li se spune că trebuie să trăiască în mod radical pentru Hristos şi nu Hristos este modelul lor ci adunarea, felul de viaţă al celor căldicei din adunare. În cazul acesta nu trebuie să ne mirăm că se ajunge acolo unde se ajunge iar starea multor adunări este de plâns.
Pocăinţa este cel mai mare bine care i se poate întâmpla unui om dar numai dacă este pocăinţa adevărată, cea care face ca „toate lucrurile” să devină noi. Altfel poate fi chiar o nenorocire. Pentru că îi dă omului senzaţia că a ajuns unde trebuia să ajungă ori el este departe de ceea ce ar fi vrut Dumnezeu de la el ca cerul de pământ. El va dormi liniştit somnul nepăsării, legănat de credincioşii fireşti cu care este înconjurat, şi se va trezi odată gol, sărac şi nenorocit.
Domnul Isus nu era interesat de convertiri de faţadă, aşa cum suntem noi astăzi. El se convingea că omul este gata să plătească preţul total, chiar să renunţe la viaţa lui, şi abia apoi îi cerea acestuia să-L urmeze. Pentru că trebuie tăiată orice legătură şi distrusă orice punte care l-ar mai putea duce pe om înapoi la lucrurile vechi. Ori toate lucrurile se fac noi în viaţa omului ori nu este nimic decât o mare înşelare şi amăgire. Apostolul Ioan scria că „dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El”. Şi avertismentul lui nu se adresa lumii, celor ce nu credeau în Hristos, ci credincioşilor din adunare. La acei credincioşi ce vor în cer cu Dumnezeu dar până la cer îşi găsesc desfătarea în lucrurile lumii. Aproape la fel, dacă nu chiar la fel, ca şi cei neconvertiţi.
Oare nu ar trebui să ne analizăm mai atent şi să ne dorim mai mult ca acest om nou să ia chip în noi? Dacă ne-am săturat de cel vechi o vom face. Dacă nu ne-am săturat atunci doar vom pune petice şi credem că vom ajunge cândva la poarta cerului plini de petice, dar fericiţi. Însă pe poarta cerului sau în raiul lui Dumnezeu nu vor intra zdrenţăroşii, peticiţii, ci acei cu haina albă, curată, fără pată şi zbârcitură, nicidecum peticită. Nu au reuşit întotdeauna dar întotdeauna, după ce au fost născuţi din Dumnezeu, şi-au dorit ca toate lucrurile să fie noi în viaţa lor iar viaţa lor să fie o jertfă de laudă şi mulţumire pentru Cel ce i-a adus la o viaţă nouă. Şi, la fel ca Hristos, Domnul lor, au urât păcatul şi au iubit neprihănirea. „Toate cele vechi s-au dus”, punţile au fost distruse, legăturile cu lumea tăiate şi privirea este îndreptată ţintă la Hristos – fericirea şi desfătarea lor. Abia atunci pocăinţa este cea mai minunată stare în care poate ajunge un muritor.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.