Protestanţii nu mai protestează

          Am auzit şi eu, şi apoi am văzut pe Internet, predica pe care pastorul penticostal Vladimir Pustan a avut-o în Biserica catolică “Sfânta Maria, Regina păcii şi a unităţii”din Timişoara. Cineva a avut grijă să îmi trimită un link cu înregistrarea video şi apoi cu luările de poziţie ale celor ce au văzut înregistrarea. ( YOUTUBE LINK )
          M-am abţinut să fac comentarii pe site-ul respectiv însă m-am gândit mult la ceea ce am văzut dar şi la comentariile pe care le-am citit. Unii erau împotriva gestului şi a semnificaţiilor gesturilor pe care pastorul Pustan le-a avut în biserica catolică, acuzând şi condamnând acţiunea lui. Alţii se situau exact de cealaltă parte a baricadei strigând cu elan: „Du-te înainte frate Pustan şi nu te uita la câinii care latră!”. Sprijinindu-l pe pastorul Pustan erau implicit, împotriva celor ce nu procedează ca el, a celor de „modă veche” din cultul penticostal, sau din alte culte înfrăţite cu acesta.
          Aşa cum spuneam m-am gândit mult la acest moment, şi trebuie să recunoaştem că a fost un moment ieşit din comun, că mai rar ne este dat să vedem aşa ceva. Deşi pastorul Pustan cumva ne-a pregătit prin „ieşirea” la biserica ortodoxă a preotului Pomohaci, din Moşuni, în urmă cu câţiva ani şi se pare că au mai fost şi altele. Am auzit că se spune că pastorul Pustan este singurul dintre pastorii evanghelici acceptat să predice în bisericile cultelor istorice. Este aceasta o notă bună sau dimpotrivă?
          Iată-l deci pe pastorul Pustan într-o biserică catolică. Nu ştiu ce se va întâmpla în continuare şi dacă, la nivelul conducerii cultului, vor fi reacţii. Dar nu pot să nu constat că ceva se întâmplă în cultul penticostal. Există o mişcare de înnoire şi un grup de pastori tineri care vor neapărat să facă schimbări majore. Până când dorinţele lor vor prinde contur şi vor fi aprobate, dacă vor fi, totuşi lucrurile nu stau pe loc. Probabil că ştiţi ce s-a întâmplat la celebra şi cu cântec strângere a Penielului de la Oradea şi cu celebrul dans al „fiului risipitor”. Garda veche a penticostalilor s-ar fi răsucit în mormânt, dacă ar fi văzut momentul „artistic”.
          Apoi direcţia nouă pe care a luat-o „lauda şi închinarea” din multe adunări penticostale, de asemenea, ar fi fost de neconceput în urmă cu doar douăzeci de ani.
          Moda şi lumescul din adunări iar ar da dureri de cap luptătorilor din vechea gardă, acum plecaţi la Domnul, după o viaţă de încercări, lipsuri, lupte şi greutăţi.
          Nu merg mai departe, sunt şi alte lucruri noi care se doresc de unii în cult, vreau doar să ajung la momentul Pustan şi biserica catolică. Din nou, un moment care cu greu putea fi anticipat în anii care au trecut.
          Oricât am vrea să ne considerăm de moderni şi deschişi spre colaborare şi ecumenism nu se poate să nu şocheze, în mediul neoprotestant, afirmaţia pe care pastorul Pustan a făcut-o în legătură cu fecioara Maria (“Fântână ferecată din care a curs izvorul mântuirii”), afirmaţie care dă de înţeles că acesta acceptă doctrina catolică despre Imaculata Concepţie, dar mai ales faptul că, la sfârşitul mesajului pe care l-a avut, pastorul Pustan s-a închinat înaintea fecioarei Maria.
          Prin Imaculata Concepţie Biserica Catolică afirmă că Maria, mama Domnului Isus, a fost neatinsă de păcatul originar şi ea nu a mai zămislit alţi copii în afara Domnului Isus. Dogma a fost promulgată de Papa Pius al IX-lea în anul 1854. Nici măcar ortodocşii nu acceptă această doctrină, sau cel puţin sunt reticenţi faţă de ea.
          În ceea ce priveşte închinarea înaintea fecioarei Maria, ce să mai vorbim? S-a vorbit destul şi nu doar cerneală multă a curs ci şi mult sânge.
          Nu am putut să nu remarc, din comentariile făcute pe Internet de cei implicaţi în disputa pro şi contra, că discuţia şi argumentaţia au coborât, în cele mai multe cazuri, de pe tărâmul învăţăturii Scripturii pe tărâmul părerilor personale. Acesta este un lucru de speriat dacă vorbim despre credincioşi care mărturisesc despre ei că sunt fideli Bibliei. Observ că Biblia este tot mai puţin relevantă, toleranţa greşit înţeleasă a prins rădăcini, şi adevărata spiritualitate se consideră a fi cea care îi acceptă pe toţi aşa cum sunt. M-am uitat în Biblie, şi în urmă la norul de martori, şi nu am găsit aşa ceva.
          În toată istoria creştinismului şi azi la fel acolo unde se mai găseşte creştinism autentic, a susţine că în cer nu merg toţi, că cei idolatri vor merge în iad, că mântuirea este doar prin Hristos şi prin nimeni altcineva, că mântuirea nu o dă un om sau o grupare religioasă ci Hristos, a însemnat război, suferinţă, prigoană, martiraj.
          Constat că azi este tot mai prezentă ideea că nu doar cei ce respectă Cuvântul lui Dumnezeu şi doar cei care cred în Isus Hristos vor merge în cer ci şi alţii, pe alte căi. Am rămas uimit să aud o astfel de afirmaţie chiar din gura celui mai mare evanghelist în viaţă azi. Să începem oare să ne aliniem şi noi românii curentului modern?
          Vorbind despre vechea gardă a credincioşilor penticostali şi despre noua gardă s-a născut în mintea mea o nedumerire. M-am gândit că ori cei din vechea gardă s-au înşelat şi nu au ştiut cum să conducă destinele credincioşilor penticostali şi au avut o doctrină greşită, ori cei ce azi sparg toate tiparele mergând pe o direcţie pe care cei de dinaintea lor nu ar fi mers, greşesc. Ori unii ori alţii.
          Intenţia mea nu este să pun pe nimeni la zid ci doar să-mi fie permis să-mi manifest nedumerirea şi să-mi lansez întrebările. Mai ales că nu fac parte din cultul penticostal ca şi membru dar mă identific cu credincioşii penticostali în foarte multe aspecte ce ţin de mărturisirea de credinţă, şi-i iubesc. Aşa cum îi iubesc pe toţi cei ce mărturisesc mântuirea doar prin credinţa în Isus Hristos, care au intrat în legământ cu El printr-un botez în apă, atunci când au înţeles cine sunt ei şi cine este Dumnezeu, şi care, plini de Duhul Sfânt, se luptă pe calea pocăinţei şi sfinţeniei în fiecare zi, lepădând lucrurile vechi şi renunţând la lume, căutând să fie credincioşi Adevărului, în dragoste. Şi mă consider şi eu unul dintre protestanţi. Şi chiar dacă trăiesc în secolul XXI nu înseamnă că nu mă identific, în multe aspecte, cu primii protestanţi. Protestanţi care au luptat pentru păstrarea adevărului lui Dumnezeu, au luptat împotriva denaturării acestui adevăr prin învăţături, interese şi datini omeneşti. Au considerat slujba aceasta atât de importantă încât au fost gata să-şi dea chiar viaţa, şi foarte mulţi dintre ei şi-au dat-o. Au fost aspecte ale vieţii de credinţă adăugate Scripturii cu care nu au putut fi de acord nici în ruptul capului şi le-au combătut cu înverşunare, considerând că a tăcea înseamnă compromis şi lepădare de Cel ce a murit pe cruce pentru ei. Uneori li se cerea doar să tacă, să se angajeze că nu vor mai vorbi împotriva bisericii oficiale dar care nu respecta Cuvântul lui Dumnezeu, sau să semneze o hârtie prin care să se angajeze la supunere faţă de biserica oficială sau li se promiteau, în schimbul supunerii, mari privilegii. Dar ei au preferat martiriul.
          Am citit recent o carte despre martirii Scoţiei din secolul al XVII-lea. Parcă întrece orice am citit despre martiri şi suferinţă. S-au întâmplat lucruri şi atrocităţi de neimaginat pentru o minte de om normal! Autorul spunea: „Mărturia Gordonilor din Earlston din acea vreme timpurie a credinţei reformate şi până în timpul partizanilor Covenant-ului a fost una plină de statornicie şi pietate. Au fost creştini şi protestanţi par excellence.”
          Nu este locul aici să vorbim despre toate marile încercări prin care au trecut cei ce au dorit să respecte întru totul învăţătura Bibliei. Au suferit cei implicaţi direct dar şi familiile lor. Li s-au confiscat proprietăţile şi au fost aruncaţi în închisoare, li se dădea foc în pieţele publice, li se tăiau mâinile şi picioarele şi capetele, erau înecaţi în apa rece a râurilor, etc.
          Dar nu doar în Scoţia s-au întâmplat aceste lucruri ci în toată Europa din acea vreme. Inchiziţia bisericii Catolice a scris cu sânge de martir paginile istoriei creştine.
          Nu mă gândesc la răzbunare sau ceva de genul acesta. Dumnezeu ne cere să iertăm şi să iubim. Dar mă gândesc că toţi aceşti mari înaintaşi ai noştri în credinţă au dobândit un loc de cinste nu doar în inimile celor ce i-au urmat ci chiar şi în cer. Ştim că martirii au un loc de cinste în cer şi mulţi dintre ei au ajuns acolo pentru că au protestat. Nu ar fi dorit să moară, ar fi dorit să trăiască o viaţă liniştită alături de familiile lor, să-L poată mărturisi pe Hristos în linişte şi pace, dar nu li s-a dat voie.
          S-au schimbat azi condiţiile faţă de ceea ce era în vremea Reformei şi a Întunecatului Ev Mediu? Suntem tentaţi să spunem că da, dar de fapt ele nu s-au schimbat. Nu s-au schimbat pentru că biserica faţă de care s-a protestat atunci nu şi-a schimbat învăţăturile nici azi, în cea mai mare parte sunt aceleaşi.
          Şi azi nu doar Isus Hristos este Singurul mijlocitor între oameni şi Dumnezeu, ci şi Maria, mama Lui şi sfinţii. Şi azi în învăţătura lor mai există Purgatoriul şi indulgenţele. Şi azi omul este la acelaşi nivel cu Dumnezeu, putând da învăţătură care să completeze şi să adauge la Scriptură, infailibil. Şi azi li se spune oamenilor că ei pot ajunge în cer doar prin intermediul Bisericii Catolice şi că nu este mântuire în afara ei. După această din urmă dogmă toţi credincioşii protestanţi care au fost martirizaţi pentru credinţa lor au ajuns în iad!
          Înaintaşii noştri, protestanţi, au murit moarte de martir pentru că nu au fost de acord cu toate acestea şi cu multe altele care ies din contextul Scripturii? Până acum i-am admirat, am citit cărţi despre ei şi poate ne-am inspirat din viaţa lor şi ne-am întărit la gândul că dacă ei au putut suferi şi muri ca şi martiri vom putea şi noi, când ne va sosi timpul. Acum însă iată că ne trezim în ipostaza în care ni se spune că cei pe care i-am admirat şi la care am privit la sfârşitul felului lor de vieţuire, căutând să le urmăm credinţa, au greşit şi poate chiar au ajuns în iad!
          Sună frumos acest apel la bună înţelegere şi la pace cu toţi, indiferent de mărturisirea de credinţă, numai că nu îl găsim nicăieri pe paginile Scripturii. Promisiunea este că cei ce vor trăi cu evlavie, ca şi Hristos, vor fi prigoniţi, nu acceptaţi. Vor fi aruncaţi la lei nu puşi în loc de cinste. Niciodată nu s-au schimbat condiţiile ascultării de Hristos şi umblării pe Calea îngustă.
          Sigur că succesul este de preferat rugului aprins sau lanţurilor, dar doar în ochii oamenilor. În ochii lui Dumnezeu lucrurile stau altfel.
          Se întâmplă o trădare în cultul penticostal? Dar, ca să fiu corect, ar trebui să întreb: Au devenit neoprotestanţii trădători? Îşi trădează ei crezul şi înaintaşii? Crez şi înaintaşi cu care s-au lăudat atât de mult până acum? “Sola Scriptura” este o realitate sau doar o afirmaţie fără suport?
          Îmi aduc aminte de cei trei tineri din Babilon care au refuzat să se închine chipului de aur ridicat de Nebucadneţar. Nu s-au închinat, chiar cu preţul vieţii, şi Dumnezeu a fost de acord cu gestul lor şi
i-a onorat.
          Dar mă duc cu gândul mult mai aproape, până în vremurile noastre. Sunt încă sub impresia puternică a mărturiilor despre care am citit în două cărţi scoase de fraţii noştri din fostul Imperiu Sovietic, fraţi care au trăit o cruntă persecuţie în timpul regimului comunist. Foarte mulţi au plătit cu preţul vieţii lor pentru că au refuzat să facă compromisuri pe care, azi, cei mai mulţi dintre noi le facem. Nu vă pot povesti despre toate, spun doar că tineri credincioşi au fost torturaţi şi omorâţi pentru că au refuzat, fiind în serviciul militar, să facă vreo muncă în ziua de duminică sau să se ducă la cinematograf o singură dată! Vă veţi grăbi să spuneţi că au fost fanatici. Sigur, dacă îi comparăm cu noi aşa par. Dar dacă toate acestea le-au făcut din dragoste pentru Isus Hristos, Domnul lor, oare cum le vede Dumnezeu jertfa? S-a bucurat Dumnezeu de protestul lor? Sunt ei oare cinstiţi acum de Dumnezeu?
          Noii protestanţi şi-au făcut drumul mai uşor. Şi aceasta cu preţul compromisului. Ca să nu sufere ei, şi pentru succesul lor.
          Apostolul Pavel striga, plin de durere, şi-i avertiza pe credincioşii din Galatia în legătură cu pericolul compromisului, adică al lepădării Căii prin adăugarea a ceva la ea. Isus plus altceva, striga Pavel, este cădere din har, este părăsirea Căii lui Dumnezeu, este trădare şi înşelare! Şi explică şi de ce unii adăugau ceva la Isus. Galateni capitolul 6:
12 Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.
13 Căci nici ei, care au primit tăierea împrejur, nu păzesc Legea; ci voiesc doar ca voi să primiţi tăierea împrejur, ca să se laude ei cu trupul vostru.
          Cine caută să placă oamenilor este în mare pericol! Pericolul lepădării Căii!
          Nu am putut să nu remarc satisfacţia generală de la sfârşitul înregistrării predicii pastorului Pustan din biserica “Sfânta Maria, Regina păcii şi a unităţii”din Timişoara. Aplauzele curgeau ca şi după un concert reuşit, pastorul Pustan radia iar preotul catolic gazdă a promis că întâlniri ca şi cea care tocmai se terminase vor mai fi în viitor. Dacă aş fi văzut lacrimi de pocăinţă şi dacă aş fi auzit strigăte disperate după ajutor către Dumnezeul care poate să mântuiască aş fi fost fericit.
          Din nou m-am dus cu gândul în trecut. În trecut mărturisirea adevărului se lăsa cu sânge şi capete tăiate. Azi, cu aplauze…
          S-a schimbat adevărul? S-au schimbat regulile? Ce era adevăr în urmă cu sute de ani azi a devenit minciună? S-a schimbat Dumnezeu? Cu siguranţă nu. Dar ceva s-a schimbat. Am schimbat ruşinea şi dispreţul şi suferinţa pentru numele lui Hristos cu succesul şi aplauzele lumii.
          Bazându-mă pe ceea ce scria apostolul Pavel în cartea 1 Corinteni capitolul 9,
24 “Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul! 25 Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veşteji.”, îmi imaginez viaţa de credinţă ca o întrecere în arenă. Spectatori sunt îngerii, cerul întreg cu făpturile minunate care îl locuiesc. Ei urmăresc cu sufletul la gură cursa în care suntem angajaţi, şi în special, cursa celor mai greu încercaţi. Şi când văd cât de greu îi este vreunui suflet pus în situaţia de a-şi da viaţa pentru Domnul Isus îl încurajează şi-i strigă să nu se lase. Iar când, în final, credinciosul trece linia de sosire, răpus de sabie sau de focul rugului vrăjmaş, cerul întreg strigă de fericire şi uimire. Ei ştiu că omul nu putea face aşa ceva şi se întorc uimiţi, în adorare, spre Hristos care a făcut minunea transformării din om.
          Acest Isus Hristos merită totul din partea noastră. Merită chiar viaţa noastră. Şi dacă trebuie să protestăm împotriva călcării Cuvântului Său să ne dea puterea să o facem fără frică şi în dragoste, iar compromisul să-l evităm tot aşa.
          Sigur că uneori trebuie să protestăm chiar împotriva a ceea ce se întâmplă între noi, din cauza nevegherii şi adormirii, dar de aici şi până la a îmbrăţişa cu dragoste pe cei străini iar pe ai tăi să-i marginalizezi şi ridiculizezi este drum lung şi plin de semne de întrebare.
          Ce poate înţelege un mieluşel, unul abia născut, sau o oaie mai slabă care abia se ţine pe picioare, din tot ceea ce a văzut că s-a întâmplat în biserica “Sfânta Maria, Regina păcii şi a unităţii” din Timişoara? Tare mă tem că va ajunge în gura lupului care nu se satură niciodată de sânge.
          Apostolul Pavel scria în cartea Romani capitolul 14, versetul 22: “Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine.” De ce proceda el aşa şi-i sfătuia şi pe alţii să facă la fel? Ca să ferească de cădere sufletele slabe dar pentru care a murit Hristos.-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-