Autor: A.W.Tozer
Contrar opiniei publice, cultivarea unei psihologii a credinţei lipsite de critică nu este un bun absolut, şi dacă este dusă prea departe, poate fi un rău pozitiv. Întreaga lume a fost prinsă în capcana camuflată a diavolului, şi cea mai mortală capcană este cea religioasă. Greşeala nu pare niciodată atât de inocentă ca atunci când se găseşte în sanctuar.
Domeniul rugăciunii este unul dintre acele domenii în care capcanele par inofensive, dar sunt mortale. Există mai multe noţiuni plăcute despre rugăciune decât pot fi cuprinse într-o carte mare – toate fiind greşite şi toate rănind grav sufletele oamenilor.
Mă gândesc la o astfel de noţiune falsă care se găseşte deseori în locuri plăcute şi însoţeşte zâmbind alte noţiuni care au un caracter ortodox indiscutabil. Aceasta este că Dumnezeu răspunde întotdeauna la rugăciuni.
Greşeala aceasta apare printre sfinţi ca un fel de terapie filosofică universală pentru a preveni pe fiecare creştin dezamăgit de la a suferi un şoc prea mare atunci când devine evident faptul că aşteptările rugăciunii lui nu sunt împlinite. Se explică faptul că Dumnezeu răspunde întotdeuna la rugăciune spunând Da, Nu, sau înlocuind cu altceva favorul dorit.
Acum, ar fi greu să inventăm un truc mai inteligent decât acesta pentru a salva reputaţia solicitantului ale cărui cerinţe au fost respinse din cauza neascultării. Astfel, atunci când o rugăciune nu primeşte răspuns, el nu trebuie decât să zâmbească larg şi să explice: “Dumnezeu a spus nu”. Este atât de confortabil. Credinţa lui şovăitoare este scutită de confuzie şi conştiinţa lui este nederanjată. Dar mă întreb dacă este corect.
Pentru a primi un răspuns la rugăciune, aşa cum Biblia foloseşte acest termen şi aşa cum creştinii l-au înţeles de-a lungul istoriei, trebuie să fie prezente două elemente: (1) o cerere clară şi precisă adusă lui Dumnezeu pentru a primi o favoare specifică şi (2) o acordare clară şi precisă a acelui favor de către Dumnezeu ca răspuns la cerere. Nu ar trebui să existe nicio răsucire semantică, nicio schimbare a denumirilor, nicio modificare a hărţii în timpul călătoriei pentru a-l ajuta pe turistul stânjenit să găsească.
Atunci când mergem la Dumnezeu cu cerinţa ca El să modifice situaţia existentă pentru noi, ca El să ne răspundă la rugăciune, trebuie să îndeplinim două condiţii: (1) trebuie să ne rugăm în voia lui Dumnezeu şi (2) trebuie să fim pe “tărâmul rugăciunii”, aşa cum este el numit deseori de creştinii de modă veche; aceasta înseamnă că trebuie să trăim vieţi care să placă lui Dumnezeu.
Este inutil să-L implorăm pe Dumnezeu să acţioneze contrar scopurilor Sale revelate. Pentru a se ruga cu încredere, solicitantul trebuie să fie sigur că cererea lui face parte din voia generală a lui Dumnezeu pentru oamenii Săi.
A doua condiţie este, de asemenea, extrem de importantă. Dumnezeu nu Şi-a luat obligaţia să onoreze cerinţele creştinilor lumeşti, fireşti şi neascultători. El aude şi răspunde doar rugăciunilor celor care umblă pe calea Sa. “Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui”. “Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (1 Ioan 3:21-22 şi Ioan 15:7).
Dumnezeu vrea să ne rugăm şi El doreşte să răspundă rugăciunilor noastre, dar El uneşte felul în care vedem noi rugăciunea ca privilegiu cu felul în care vede rugăciunea ca disciplină. Pentru a primi răspunsuri la rugăciune, trebuie să îndeplinim condiţiile lui Dumnezeu. Dacă neglijăm poruncile Lui, cerinţele noastre nu vor fi onorate. El va schimba circumstanţele doar la cerinţa sufletelor ascultătoare şi smerite.
Sofismul Dumnezeu-răspunde-totdeauna-la-rugăciune îl lasă nedisciplinat pe omul care se roagă. Prin practicarea acestei cazuistici plăcute el ignoră necesitatea de a trăi cu cumpătare, dreptate şi evlavie în această lume şi consideră refuzul clar al lui Dumnezeu de a-i răspunde la rugăciune ca fiind însuşi răspunsul la ea. Bineînţeles că un astfel de om nu va creşte în sfinţenie; el nu va şti niciodată cum să se lupte şi să aştepte; el nu va cunoaşte niciodată corecţia; el nu va auzi niciodată vocea lui Dumnezeu chemându-l să înainteze; el nu va ajunge niciodată în locul unde este pregătit din punct de vedere moral şi spiritual să primească răspuns la rugăciunile sale. Filosofia lui greşită l-a ruinat.
De aceea mă abat pentru a expune puţin din teologia rea pe care este fondată această filosofie rea. Omul care o acceptă nu ştie niciodată unde se află; nu ştie niciodată dacă are sau nu adevărata credinţă, deoarece dacă cererea lui nu este acordată el evită implicaţiile printr-o simplă eschivare, spunând că Dumnezeu a întors întreaga situaţie şi i-a dat altceva. El nu va îndrăzni să tragă la o ţintă, aşa că nu va şti niciodată dacă este un ţintaş bun sau rău.
Despre anumite persoane Iacov spune clar: “cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre”. Din această propoziţie scurtă putem învăţa faptul că Dumnezeu nu ascultă unele rugăciuni deoarece aceia care le fac nu sunt vrednici din punct de vedere moral să primească răspunsul. Dar aceasta nu înseamnă nimic pentru acela care a fost amăgit să creadă că Dumnezeu răspunde întotdeauna la rugăciuni. Atunci când un astfel de om cere şi nu primeşte, se scarpină în cap şi scorneşte un răspuns într-o altă formă. Se agaţă cu o mare tenacitate de un lucru: Dumnezeu nu întoarce spatele nimănui, ci răspunde mereu tuturor cererilor.
Adevărul este că Dumnezeu răspunde întotdeauna rugăciunii care este în acord cu voia Lui aşa cum este revelat în Scripturi, cu condiţia ca cel care se roagă să fie ascultător şi cinstit. Mai departe nu îndrăznim să mergem.
(Citatul este extras din cartea “Creştinul şi succesul” şi a fost publicat cu acordul editurii “Perla suferinţei” unde a apărut)
