Întotdeauna, de la căderea în păcat a omului, au existat conflicte şi situaţii tensionate. Pacea, lipsa conflictului, există doar atunci când Dumnezeu este prezent. Diavolul este duşmanul păcii, el fiind şi primul care a iniţiat un război civil, o revoltă a îngerilor din ceruri împotriva lui Dumnezeu.
Toate conflictele şi stările de război aduc multă suferinţă şi durere dar războiul civil este ceva aparte, cu potenţial mai mare spre suferinţă decât alt fel de conflicte.
Atunci când apare un război între două naţiuni diferite fiecare îşi cunoaşte duşmanul şi conflictul are o logică din perspectiva fiecăruia. Sigur că răul care se face este imens şi avem în istoria mai îndepărtată dar şi mai apropiată exemple în acest sens. Să ne amintim numai de ultimele două războaie mondiale şi de tot răul care s-a făcut în timpul acestor conflicte. Dar atunci când vorbim despre un război civil situaţia se schimbă. Pentru că într-un război civil lupta se duce între fraţi, între oameni de acelaşi neam, de acelaşi sânge, despărţiţi doar de idei diferite. Dacă în cazul unui conflict între două naţiuni se urmăreşte cucerirea de teritorii sau bogăţii, în cazul unui război civil se urmăreşte impunerea unor idei. Desigur că în spatele ideilor a fost întotdeauna şi dorinţa de a conduce, de a stăpâni a unora sau altora. De fiecare dată într-un război civil unii se ridică şi spun că dacă ei ar conduce ar fi mai bine pentru ţară. În numele unui bine în perspectivă se ajunge la tensiuni şi conflicte care produc răni şi suferinţe ce se vindecă greu. Dacă te aştepţi ca un duşman să-ţi facă rău nu te aştepţi ca fratele tău să se ridice împotriva ta cu ură. Cu cât cel care se ridică împotriva ta îţi este mai apropiat cu atât durerea este mai mare.
Aşa cum spuneam primul război civil a apărut în cer, atunci când Lucifer s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu şi când a reuşit să atragă de partea lui o parte însemnată dintre îngeri. Lucifer dorea să se aşeze pe tronul de domnie al lui Dumnezeu iar îngerii căzuţi au fost convinşi că sub conducerea lui Lucifer le-ar fi fost mai bine. Curând însă s-au convins că au făcut o alegere greşită. Regretul este şi va fi veşnic.
De atunci războaiele civile sunt o constantă pentru că cel rău este expert în aceasta iar tactica lui este să dezbine fraţii şi să aducă ură între ei.
Cel mai apropiat conflict de felul acesta este conflictul din Siria, conflict care durează deja de multă vreme şi care a făcut sute de mii de victime şi care a adus multă durere şi suferinţă. Aşa cum spuneam durerea şi suferinţa, mai mari în astfel de situaţii, sunt din cauza faptului că cei ce îşi fac rău unii altora sunt fraţi, fraţi care până atunci au trăit în pace.
Chiar dacă o ţară este atacată de un duşman din exterior, chiar dacă este cucerită şi chiar dacă se produce mult rău totuşi între cei cuceriţi se întăresc legăturile de dragoste; ei se apropie mai mult unii de alţii în nădejdea unei eliberări care va veni cândva. Legătura de dragoste cu cei alături de care suferi este uneori de mai mare preţ decât libertatea trăită într-un mod egoist. Suferinţa în nădejde îi apropie pe oameni mai mult decât libertatea trăită cu nepăsare faţă de celălalt. Nu doar ura ne face rău ci şi nepăsarea, dacă nu mai mult chiar aceasta din urmă.
Dar când conflictul izbucneşte din interior, dintre fraţi, atunci durerea şi suferinţa nu mai pot fi mângâiate cu nimic. Un popor chiar dacă este cucerit din exterior el poate să nu fie cucerit în gândirea şi în aspiraţiile lui, el poate fi liber chiar dacă plăteşte bir duşmanului. Dar un popor care a fost cucerit din interior, prin dezbinare între fraţi, cu greu se va ridica din nou. În primul caz, atunci când vine eliberarea, totul se uită şi bucuria revine şi stăpâneşte, în al doilea caz chiar şi victoria lasă un gust amar şi îndoiala şi suspiciunea rămân mult mai multă vreme. Când duşmanul tău îţi face rău poţi trece mai uşor peste aceasta dar când fratele tău o face suferinţa este mult mai mare şi rănile mai adânci.
Biserica lui Hristos este chemată încă din start la conflict. Domnul Isus, Capul Bisericii, a spus că El a venit nu să aducă pacea ci sabia. Oamenii vor fi divizaţi din pricina Lui, a credinţei în El, dar conflictul la care ne cheamă încă de la început este lupta pe care o avem de dus împotriva stăpânirilor întunericului, împotriva împărăţiei lui Satan, după cum scrie la Efeseni 6 cu 12: ”Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”
Cine intră în Biserică intră în conflict. Conflict mai întâi cu puterile întunericului, apoi cu firea pământească, adică carnea, trupul acesta care pofteşte împotriva voii lui Dumnezeu. Dar ceea ce asigură confort şi pace creştinului este că biruinţa deja a fost câştigată de Hristos şi cel ce crede în Hristos este chemat la biruinţa pe care El deja a câştigat-o pe crucea de pe Golgota. Apostolul Pavel scria următoarele, în cartea către credincioşii din Colose: 10 „Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri. 11 În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, 12 fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. 13 Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.14 A şters zapisul (înscrisul) cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.15 A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (Coloseni 2).
În acest pasaj avem asigurarea că Isus Hristos ne dă biruinţa atât asupra puterilor întunericului cât şi asupra cărnii, a firii pământeşti. Ce nu ştiu mulţi creştini este că ei, prin Hristos, deja au biruinţa şi că în conflictul acesta cosmic deja se ştie cine este învinsul şi cine este învingătorul. Hristos l-a biruit pe Satan şi toţi cei ce cred în Hristos şi ascultă de El sunt, la rândul lor – prin Hristos, biruitori. Orice atac din partea lui Satan împotriva creştinilor nu este altceva decât încă un mijloc prin care credinciosul creşte în putere duhovnicească şi, datorită credinţei ferme prin care el se împotriveşte celui rău, aduce slavă şi glorie lui Dumnezeu. Conflictul venit din exterior, dacă credinciosul Îl cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, nu face altceva decât să-l oţelească mai mult pe credincios, îl ajută să crească în putere duhovnicească şi, prin aceasta, Satan este umilit.
Se spune că Biserica a crescut udată de sângele martirilor. Ceea ce ar fi trebuit să aducă înfrângere Bisericii, adică prigoana şi persecuţia, a adus de fapt o întărire a ei. Împăraţii Romei, laici sau religioşi, comunismul sau islamul n-au putut înfrânge Biserica lui Hristos şi nici nu vor putea oricât de mult s-ar strădui. Pentru că Biserica este a lui Hristos şi El este Domn şi Stăpân peste toate. Însuşi Mântuitorul îi spunea lui Petru că El va zidi Biserica Lui şi ”porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18).
Sunt convins că Satan ştie acest lucru dar în ura lui desăvârşită el nu poate să nu urască Biserica care îl face de râs, chiar dacă ura lui face bine Bisericii. Ştie aceasta dar nu se poate stăpâni să nu urască. Dar el mai ştie ceva. Că dacă din exterior nu poate face rău Bisericii îi poate face rău din interior. Şi atunci caută să creeze războiul civil prin intrigi şi înşelăciune. Dacă credinţa copiilor lui Dumnezeu se întăreşte atunci când atacul vine din exterior, din pricina unui duşman cunoscut, aceasta se clatină atunci când atacul vine din interior. Poţi trece peste multe atunci când îţi face rău un străin, un om rău, dar te umpli de durere şi eşti rănit profund atunci când unul care îşi zice frate se poartă cu tine cu făţărnicie sau chiar se ridică împotriva ta, uneltind cu răutate. Durerea venită din astfel de răni este mult mai mare iar rănile se vindecă foarte greu, dacă se mai vindecă vreodată. Am spus ”dacă se mai vindecă vreodată” nu pentru că ele nu ar trebui să se vindece ci pentru că mulţi din cei care se află pe calea credinţei sunt copii şi copilaşi iar aceştia nu vor avea puterea şi maturitatea să treacă peste conflict, ajungând victime ale vrăjmaşului. Ura, resentimentele, neiertarea, fac ravagii între cei ce se numesc creştini şi care nu au o maturitate şi o statură care să le permită să treacă şi peste astfel de conflicte. Şi iată cum vrăjmaşul care nu a putut să lovească din afară a provocat un război civil, un atac din interior şi i-a folosit pe mulţi dintre cei ce se numesc creştini pentru a aduce dezbinare şi ură, neîncredere şi suspiciune, în Biserica lui Hristos.
Motivele cu care Satan îi ridică la luptă pe unii dintre creştini sunt aceleaşi cu care i-a amăgit pe îngeri sau pe Adam şi Eva. Fiindcă el este primul răzvrătit ştie foarte bine cum să aducă răzvrătirea. Le şopteşte unora că ei ar putea mai bine să conducă poporul şi, cu ei în frunte, lucrurile ar merge mult mai bine. Pe alţii îi prinde cu mândrie făcându-i să creadă că nimeni nu este ca ei şi că dacă ei ar dispărea s-ar prăbuşi toată Biserica. Alţii urmăresc interese financiare şi materiale şi din această cauză caută să-i controleze pe cei mulţi, ca să aibă un profit de pe urma lor. Unii se simt jigniţi când sunt mustraţi şi disciplinaţi şi pornesc o revoltă. Prin intrigi şi acţiuni subversive Satan caută să strecoare în Biserică discordia, războiul civil. Şi de multe ori reuşeşte.
Este adevărat că în unele adunări lucrurile nu merg bine şi că trebuie făcut ceva. Dar dacă cel ce face nu alege metodele lui Dumnezeu ci metodele lui Satan atunci cade în capcană, slujindu-l pe Satan, fiind convins că procedează după voia lui Dumnezeu. Nu ne putem face că nu se întâmplă nimic atunci când lucrurile stau rău, nu putem să-i spunem răului bine şi să ne băgăm capul în nisip, ca struţul. Dar mare atenţie la mijloacele pe care le folosim pentru că dacă nu zidim Împărăţia lui Dumnezeu ci creăm un război civil vom fi vinovaţi.
Siria încă mai are pretenţia că este o ţară. Celelalte ţări ale lumii încă o recunosc aşa. Dar mai este ea o ţară? Conflictul a devastat-o şi a transformat-o într-o ruină. Dacă ar fi să folosesc un cuvânt al Scripturii aş spune că îi merge numele că trăieşte dar este moartă. Tot aşa o adunare în care a izbucnit războiul civil pentru că cineva nu a vegheat nu mai este Biserica lui Hristos pentru că Biserica lui Hristos înseamnă, înainte de orice, dragoste şi unitate. Înseamnă luptă dar nu cu fraţii ci cu puterile întunericului care se află în locurile cereşti. Înseamnă luptă în post şi în rugăciune, cu lacrimi, pentru ca Dumnezeu să îndrepte doctrina; să dea afară din adunare lucrurile fireşti şi interesele meschine; să alunge monotonia şi plictiseala care vin în urma superficialităţii şi delăsării; să deschidă ochii celor ce ar trebui să vadă şi nu văd; să alunge dragostea de lume, de sine şi păcatul dintre cei ce se numesc creştini şi să facă ca atunci când este necesară o despărţire (pentru că uneori a te despărţi de unii este mai bine decât a sta împreună cu ei) aceasta să se facă într-un mod care să nu Îl întristeze pe Dumnezeu şi să nu lase răni. Dumnezeu are metodele Lui pentru orice dar războiul civil, războiul dintre fraţi, nu este una dintre soluţiile agreate de El pentru a rezolva o problemă.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment