Materialul pe care vi-l prezentăm în continuare a fost preluat din buletinul informaţional al Alianţei Famililor din România, ianuarie 2012.
REVOLUŢIE ÎN ROMÂNIA!
Thomas Jefferson, unul din fondatorii Republicii Americane, afirmase că tot la 20 de ani ar trebui să aibă loc în America o revoluţie. Pentru a arăta puterii că adevărata autoritate în stat sunt cetăţenii ţării, nu statul. Sugestia lui Jefferson nu s-a repetat în America dar se pare că se repetă în România. La o generaţie după revoluţia din 1989 se pare că România trece din nou prin altă revoluţie. Şi ca în trecut, şi la revoluţia curentă sunt mulţi oportunişti şi grupuri oportuniste. Care stau la pândă să apuce un loc, o faimă, un nume. Motivele acestei “revoluţii” încă nu sunt bine definite şi nici nu e sigur că o reală “revoluţie” se va coagula ori va avea consecinţe semnificative pentru ţară. Nouă, celor de la Alianţa Familiilor din România, revoluţiile nu ne sunt tocmai străine. Unii dintre fondatorii şi membrii ei au participat la revoluţia din decembrie 1989, la Bucureşti, Arad, Timişoara şi în alte părţi. Preferăm să ne menţinem în anonimat dar îndrăznim, la fel ca mulţi alţii, să ne spunem şi noi părerea. O părere deosebită pe care suntem siguri că nu o veţi depista în media convenţională din România, dar una pe care am exprimat-o mai în vară cu prilejul „revoluţiei” tinerilor britanici – “Familia contează.”
Preocupări
Şi noi suntem la fel de preocupaţi de situaţia curentă din România ca şi dumneavoastră. Ea nu ne este indiferentă. Familiile noastre sunt la fel de afectate ca şi ale voastre. Şi noi trebuie să punem pâine pe masă şi avem nevoie de locuri de muncă ca fiecare familie română. Pentru ca familiile noastre să fie stabile şi prospere este nevoie, fără îndoială, şi de un mediu economic favorabil. Fără pâine pe masă poţi vorbi despre valori cât vrei fără a fi luat în seamă. Cam aşa ni s-au adresat unele personalităţi din România în ultimii ani, la fel ca de altfel şi unii cetăţeni de rând. Înţelegem argumentul dar avem şi răspunsul: “omul nu trăieşte numai cu pâine”.
Anul 2012 este an electoral în Romania. Revoluţia din ianuarie fără îndoială va figura proeminent în dialogul dezbaterilor electorale şi blamele vor trece de la un partid la altul. Principalele partide politice din confruntarea programată, aparent, pentru 18 noiembrie, sunt cele obişnuite. Pe lângă ele mai sunt şi altele cu şanse reduse să intre în Parlament. Presupunem că alegerile se vor desfăşura în contextul crizei economice mondiale şi este de aşteptat ca promisiunile candidaţilor să se refere la reducerea efectelor crizei. Ca în anii precedenţi, vor fi promisiuni legate de reducerea impozitelor, mai puţin promisiuni legate de creşterea salariilor şi promisiuni despre investiţii. Este puţin probabil ca în contextul actual, când lumea pare îngrijorată exclusiv de siguranţa locului de muncă şi a pâinii de mâncat, să avem luări de poziţii pe starea social-morală a naţiunii. Unii interlocutori chiar ne-au întrebat, pe şleau: „De astea vă arde vouă [de valorile familiei] în criza asta?”
Răspunsul nostru astăzi este acelaşi care a fost şi în 2005 când am început mişcarea pro-familie din Romania: “DA. Noi credem că dacă situaţia familiei române, în primul rând din punct de vedere moral, ar fi fost una mai bună, impactul crizei economice s-ar fi resimţit mai puţin”. În favoarea acestei afirmaţii este suficient să aducem un singur argument: efectele crizei demografice merg mână în mână cu cele ale crizei economice. Lipsa stabilităţii familiale conduce la instabilitate individuală şi la atitudini şi comportamente nefaste în contextul unei crize economice. De asemenea, reducerea continuă a bazei de impozitare aşează o presiune şi mai mare asupra statului social care ajunge în situaţia de a nu mai avea bani pentru asistenţă socială (pensii, asigurări medicale, etc).
Iarna demografică
Recent un articol în National Review Online explica criza economică a Greciei ca o urmare directă a crizei demografice cu care se confruntă şi cu care s-a confruntat de mulţi ani. Statisticile Greciei arată că la 100 de bunici în Grecia sunt doar 42 de nepoţi. Şi grecii, la fel ca restul europenilor, doresc, ori au fost învăţaţi să se aştepte să îşi trăiască ultima treime a vieţii fără griji din pensii şi alocaţii publice. Un scop nobil, dar din banii cui?
Vă dăm un mic citat din articolul apărut în National Review Online iar restul comentariului îl puteţi citi în link: (“As you have observed, demographic decline doesn’t have to be an existential threat. The population of my town in New Hampshire peaked in the 1820 census and then dropped steadily until 1940, and we survived it because (unlike the latter-day US and EU) we hadn’t erected a system of government that depended on looting the future to bribe the present. Sovereign debt, like any other kind, presupposes there will be someone around to pay it off. In much of Europe, there won’t be. In Greece, 100 grandparents have 42 grandchildren – in a land where far too many retire in their fifties and spend their final third of a century living at public expense. Is it remotely likely that the debts run up by 100 Mediterranean deadbeats will be repaid by 42 Mediterranean deadbeats? You follow Continental affairs as closely as anyone here, and you know the answer to that”).
“După cum aţi observat, declinul demografic nu pare a fi pentru mulţi o ameninţare existenţială. Populaţia oraşului meu din statul New Hampshire a înregistrat cea mai mare creştere la recensământul din 1820 după care a scăzut în mod continuu până în 1940 şi am supravieţuit acestei situaţii deoarece (spre deosebire de situaţia prezentă din SUA şi UE), noi nu am clădit un sistem guvernamental dependent de prădarea viitorului pentru mituirea prezentului. Datoriile naţionale, ca oricare alte datorii, merg pe principiul că va exista „cineva” care să achite totul. În mare parte a Europei, acel „cineva” nu va veni niciodată. În Grecia, la 100 de bunici corespund 42 de nepoţi – într-o ţară în care prea mulţi se pensionează în jurul vârstei de cincizeci de ani şi îşi petrec următoarea treime din viaţă pe banii publici. Nu vi se pare greu de imaginat faptul că datoriile a 100 de datornici
ai Mediteranei să fie achitate de 42 de datornici ai Mediteranei? Cu toţii vedem cum merg afacerile continentale şi cunoaştem răspunsul la această întrebare.”
România şi ea stă tot mai rău la capitolul acesta. Consecinţele avortului despre care scriem mereu şi mereu şi pe care clasa politică din România le ignoră, tot mereu şi mereu, au generat un dezechilibru demografic în România care, ne este teamă să o spunem, va îngreuna revitalizarea economică a ţării. În afară de noi, vocile care vorbesc despre criza familiei şi criza morală sunt foarte puţine şi, în general, sunt privite ca fiind rupte de realitate, deşi ele vorbesc despre unii dintre determinanţii principali ai crizei şi efectele lor. Criza economică mondială are un substrat ne-economic, e substratul crizei morale, început în anii ‘60, ani ai prosperităţii, anii genezei avortului în masă, a pilulei contraceptive, a răspândirii feminismului, a flagelului divorţului, anii revoluţiei sexuale ale cărei consecinţe se simt peste tot, din familie până în biserică. În locurile intime şi în cele care ar trebui ţinute sfinte. Anii revoluţiei pornografice, a revoluţiei prostituţiei. Anii în care a început deşirarea familiei, declinul moral al societăţii de după război, şi alunecarea pe panta hedonismului. Colapsul instituţiei familiei şi al căsătoriei, cauzat de aceste flagele, cât şi colapsul demografic, ne-au dus pe noi şi întreaga Europă în criza cu care ne confruntăm.
Şi alţii gândesc la fel
Nu suntem singurii care gândim aşa. Pe 15 ianuarie candidaţii republicani la alegerile SUA s-au confruntat în Carolina de Sud în dezbateri televizate. Unul dintre subiectele care le-au fost puse în faţă a fost: “Ce reţete practice aveţi pentru reducerea sărăciei în Statele Unite?”. Candidatul creştin Rick Santorum a dat un răspuns scurt şi la subiect cu care suntem de acord: “Work, graduate from high school, and get married before you have children. Those three things, if you do, according to the Brookings Institution, results in only 2 percent of people who do all those things ending up in poverty, and 77 percent above the national average in income.” (“Lucrează, termină liceul, căsătoreşte-te înainte de a avea copii. Studiile în domeniu arată că cei ce procedează în acest fel, făcând aceste trei lucruri, au 77% şansă să trăiască peste nivelul mediu de venit naţional şi că au doar 2% şansă să trăiască în sărăcie”). Cu alte cuvinte, dacă termini liceul, lucrezi, te căsătoreşti şi ai copii după căsătorie, ai o şansa de doar 2% să trăieşti în sărăcie şi o şansă de 77% să trăieşti peste nivelul mediu de venit naţional.
Pe scurt, bunăstarea naţiunii române şi a societăţii depinde în primul rând de bunăstarea familiei române. Sugerăm deci, aşa cum o facem de ani de zile, parlamentarilor şi celor care intenţionează să candideze la alegerile din toamnă, să folosească conjunctura actuală din Romania pentru lansarea unui program naţional de lungă durată de promovare a bunăstării familiei române. Adică a noastră a tuturor.
Un studiu recent emis în SUA arată că în 2009 doar 5,8% din familiile căsătorite trăiau în sărăcie. Iar dacă guvernul american ar lua măsuri concrete care ar reduce colapsul familiei în America cu doar 1%, asta ar rezulta în economisiri pentru contribuabilii americani de 1,1 miliarde de dolari anual. Fără îndoială că acelaşi principiu valoros se poate aplica şi în România. Trei cuvinte simple: familia, căsătoria, copiii nenăscuţi.
Samânţa revoluţiilor viitoare
Îndrăznim să facem şi o prezicere fondată pe o observaţie scoasă din istorie. Fiecare generaţie, se pare, seamănă seminţele revoluţiei generaţiei care vine după ea. Generaţia noastră a făcut aşa şi cei care vin după noi probabil vor face la fel. Cum exact a semănat generaţia noastră sămânţa revoluţiilor următoare? Răspunsul vine în forma unui singur cuvânt: avortul. Iarna demografică a României e o realitate de netăgăduit. Îmbătrânim dar dorim servicii sociale gratuite. Un deziderat uman inocent, de înţeles, şi de dorit într-o societate civilizată. Dar din banii cui? Ne apropriem rapid de situaţia dezastruoasă a Greciei unde discrepanţa între bunici şi nepoţi va fi atât de mare încât tinerii cărora le-am dat voie să se nască nu vor mai putea să ne întreţină.
Aţi înţeles bine: următoarea revoluţie, spunem noi, va fi împotriva generaţiei noastre. Copiii neavortaţi vor face revoluţie împotriva celor care le-au avortat fraţii şi surorile în pântecele mamelor lor, adică noi. Şi vor zice: “de ce nu?” Îşi vor justifica acţiunea aşa cum o justificăm noi astăzi atunci când spunem: „Copiii sunt o povară. Timpul nu e propice să avem copii acuma. Suntem studenţi, ori necăsătoriţi, am făcut o greşeala şi am rămas însărcinată ori mi-am lăsat prietena însărcinată, nu avem resurse pentru a aduce în lume copii. Poate mai târziu când situaţia se va schimba vom face copii.”
Aşadar, ni se pregăteşte şi nouă o revoluţie, ori dacă vreţi, o răsplată. Am semănat vânt şi vom secera furtună. Vedem la orizont contururile ei vitrege. Întrebăm: “Dacă aceşti copii, ajunşi tineri, vor spune că sunt prea mulţi bătrâni pe lume, că am devenit o povara pentru ei şi că e timpul să se debaraseze de noi, cum vom răspunde?”
Dacă unora li se pare că aceste fraze sunt doar vorbe goale, ori prea greu de digerat, dovezile deja sunt în faşă în faţa ochilor noştri: eutanasia, sinuciderea asistată şi devalorizarea vieţii se transformă încet, încet, în drepturi ale omului. La început prin consimţământ, după aceea fără, şi după aceea ca politică oficială a societaţii, aşa cum astăzi e avortul. E vremea deşteptării!
