Rugăciunea-doar un simbol cu care ne lăudăm (Mutarea amvonului VII)

          Biblia ne îndeamnă să ne rugăm pentru mai marii noştri, pentru cei înălţaţi în dregătorii.
1 Timotei 2:1 “Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, 2 pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. 3 Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, mântuitorul nostru, 4 care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.”
          Tot din Biblie aflăm că orice domnie vine de la Dumnezeu.
Romani 13:1 “Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. 2 De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda.”
          Aceste pasaje, şi altele asemenea lor, s-ar putea să ne pună uneori în încurcătură. Să te supui autorităţii care este lăsată de Dumnezeu chiar dacă această autoritate nu se supune voii lui Dumnezeu, uneori lucrând chiar făţiş împotriva lui Dumnezeu, nu este un lucru uşor de înţeles.
          Dar dacă ne uităm cu atenţie în Scripturi vedem că Dumnezeu s-a folosit de necredincioşi şi de împăraţi păgâni pentru a-Şi duce planurile la îndeplinire şi, uneori, pentru a pedepsi prin ei pe poporul Său care s-a îndepărtat de El şi L-a părăsit. În Vechiul Legământ sunt mai multe exemple dar putem doar să-l menţionăm pe împăratul Nebucadneţar, prin care poporul Domnului a fost dus în robie şi putem de asemenea să menţionăm împăraţii Imperiului Roman pe care Dumnezeu i-a folosit pentru pedepsirea poporului Său necredincios, ajungându-se chiar la nimicirea Ierusalimului şi profanarea Templului. Ce să spunem despre Hitler şi Holocaust? Ce să punem despre prigoana împotriva creştinilor sub regimul comunist, chiar şi astăzi aceasta fiind foarte puternică în China?
          Calea credinţei este calea îngustă. Apostolul Pavel în scrisoarea către credincioşii din Galatia scria următoarele (Galateni 5:17): “Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”
          Apostolul Petru scria şi el către credincioşi şi le spunea că ei sunt străini şi călători pe acest pământ. 1 Petru 1 cu 1: “Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”.
          Iar autorul epistolei către Evrei scria la Evrei 13 cu14: “Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare.”
          Nu este greu de observat că atunci când poporul lui Dumnezeu a abdicat de la scopurile şi principiile la care a fost chemat de Dumnezeu, Dumnezeu a folosit disciplina, pedeapsa, şi acestea au venit, de multe ori, prin cei puşi să conducă destinele naţiunilor.
          Credincioşii spun că Scriptura este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu şi că ea trebuie împlinită, până la ultima virgulă. Dar aceasta este, de cele mai multe ori, doar o afirmaţie care nu se dovedeşte şi în practică. Mă întreb câţi credincioşi care au pretenţia că sunt născuţi din nou împlinesc cu responsabilitate şi conştiinciozitate porunca din 1 Timotei 2 de a ne ruga pentru mai marii noştri şi pentru pace pentru poporul Domnului? Probabil că foarte puţini. Ni se pare normal, acum la 20 de ani după regimul comunist, să avem libertate şi pace şi să nu fie restricţii de un fel sau altul. Dar nu este chiar normal pentru că în Scripturi se spune că cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos vor fi prigoniţi. Starea de pace pentru poporul Domnului (adică lipsa persecuţiei şi împotrivirii din partea celui rău) nu este o normalitate ci este un har şi acest har poate fi păstrat atât timp cât credincioşii se roagă şi trăiesc o autentică viaţă de credinţă.
          Credincioşii care înţeleg greşit rugăciunea încep să strige după ajutor atunci când ajung în necaz şi încercare, dacă mai au putere să strige, dar adevăraţii credincioşi se roagă în vremuri bune pentru ca Dumnezeu să-i păstreze în har orice fel de vremuri ar veni. Credincioşii autentici se roagă în vremuri de pace şi nu încetează să mijlocească conform planurilor lui Dumnezeu, înţelegând planurile lui Dumnezeu, dar înţelegând şi planurile vrăjmaşului, planuri împotriva cărora ei luptă.
          Bătălia spirituală nu încetează niciodată. Cei ce pun armele rugăciunii jos nu au discernămât şi lumină de sus. Credincioşii care pun armele jos pentru că ei nu văd nici un pericol au ajuns să doarmă şi au ochii înceţoşaţi. Pentru că lupta continuă şi niciodată, pe pământul acesta, nu se va opri.
          Noi am fost chemaţi la luptă şi odihnă. Dar odihna noastră este odihna ce o avem în Isus Hristos, în baza Jertfei Lui, în baza biruinţei câştigate de El la Golgota şi a Legământului pe care l-am făcut cu El şi a promisiunilor Lui că va fi cu noi. Odihna noastră este că suntem în El, prin credinţă, şi că atât timp cât rămânem în El nici o putere din Univers nu ne poate doborî. Dar de pe această poziţie a păcii pe care o avem în Hristos suntem într-o luptă continuă, 24 de ore din 24.
          Mulţi însă nu văd nici o luptă şi nici un duşman. Deşi avem avertizarea că, pe măsură ce sfârşitul se apropie, lupta va fi tot mai grea şi înşelătoria din partea vrăjmaşului tot mai mare.
          Văd că creştinii azi, cei ce se mai roagă, se roagă pentru că îi dor picioarele sau stomacul sau pentru un loc de muncă, eventual, dar oricum rar, pentru fraţii sau surorile care trec prin încercări. Dar cine se mai roagă azi pentru împlinirea pe pământ a planurilor lui Dumnezeu? Cine mai este azi împreună lucrător cu Dumnezeu? Ca să fii împreună lucrător cu El trebuie să-I cunoşti voia, planurile, scopurile, dorinţele şi apoi să acţionezi în rugăciune conform acestor scopuri. Să te rogi şi să te lupţi pe acele direcţii pe care Stăpânul vrea să lucreze. Cum să te rogi să se facă voia Lui în bătălia aceasta spirituală dacă nu o cunoşti?
          Mă întreb: Câţi creştini azi mai suferă şi îi mai doare faptul că poporul Său este tot mai apatic, mai firesc şi tot mai neputincios? Se pare, cel puţin după cum văd eu că nimănui nu-i pasă. De unde ştiu? Pur şi simplu ascultând îndemnurile de rugăciune. Ne rugăm, dacă ne rugăm, vag, fără entuziasm, fără pasiune, fără durere în inimi, distanţi şi plictisiţi. Şi spunem apoi: “Oricum Dumnezeu nu răspunde la rugăciuni”. Dar dacă i-ai întreba pe cei mai mulţi nici nu ar şti pentru ce s-au rugat.
          Deşi sunt atât de multe motive pentru rugăciune, rugăciunea a ajuns cenuşereasa întâlnirilor şi părtăşiilor creştinilor, dacă nu a fost scoasă complet din, bine zis, programele noastre.
          Este o mare neputinţă azi în rugăciune şi am văzut aceasta chiar în viaţa oamenilor care nu sunt insensibili la relaţia lor cu Dumnezeu şi care chiar au o căutare după Dumnezeu. Credincioşii fac orice dar să nu se roage. Cântăm, ascultăm predici, citim cărţi, poate chiar Biblia, participăm la conferinţe, dar nu ne rugăm. Iar dacă totuşi mergem şi la întâlniri de rugăciune din două ore cât stăm acolo ne rugăm zece minute şi nu ne concentrăm pe lupta spirituală pe care trebuie să o ducem ci tragem la întâmplare puţinele cartuşe pe care le mai avem.
          Cred că primul preşedinte american George Washington a spus: “În vremuri de pace să te pregăteşti pentru război”. Acesta este un sfat înţelept pentru creştini, şi măcar dacă la acesta am lua aminte, dacă nu vrem să ascultăm de ce zice Scriptura.
          Văd părinţi care şi-au pierdut copiii pentru că nu au vrut să se roage şi să ducă lupta în rugăciune pentru ei. Dar văd şi părinţi care au dus această luptă şi care acum sunt fericiţi.
          Văd adunări pustii şi reci pentru că nimeni nu mai face slujba aceasta a rugăciunii şi nimeni nu mai plânge pentru starea rea a poporului lui Dumnezeu, dacă mai poate fi numit poporul lui Dumnezeu. Când le vorbeşti acestora despre rugăciune, despre luptă, despre lacrimi, se uită la tine cu ochii împăienjeniţi şi tulburi şi înţelegi că nu înţeleg nimic.
          Când le spui că nu-i bine aşa ei întreabă: “Ce nu-i bine?”. Când le spui că nu-i viaţă ei te întreabă: “Ce-i aia viaţă?”. Când le vorbeşti despre moarte se gândesc că cel mai mare bine pe care li l-ar putea face Dumnezeu ar fi să le mai dea câţiva ani de plictiseală şi adormire pe pământ.
          Nu-i loc de glume aici şi sunt supărat pe predicatorii care îi fac pe ascultătorii lor să râdă sau să plângă, mai ceva ca la teatru, dar, pentru a vedea starea rea în care am ajuns o să vă redau o întâmplarea adevărată.
          O credincioasă de la ţară, ajunsă undeva spre optzeci de ani, şi-a cumpărat o combină frigorifică nouă-nouţă. Când fratele care slujeşte în adunare a mers în vizită la acea soră, sora i-a spus, arătându-i combina frigorifică: “Mă bucur atât de mult de ea. Dacă mi-ar mai da Dumnezeu măcar vreo cinci ani ca să mă pot folosi de ea”.
          Vă rog să nu râdeţi, pentru că este de plâns. Ce diferenţă între această soră şi Ana, fata lui Fanuel, care Îi slujea lui Dumnezeu în fiecare zi la Templu cu post şi rugăciuni şi care se ruga pentru ca planurile lui Dumnezeu să se împlinească, Mesia să vină şi poporul să fie izbăvit din robia lui. O femeie care lupta pe direcţia planurilor lui Dumnezeu. Şi nu era singura. Se mai afla acolo şi Simeon care ducea aceeaşi luptă.
          Ce scopuri mărunte avem unii dintre noi pentru anii pe care îi mai avem de trăit pe acest pământ. Fie că vrei să te bucuri de o combină frigorifică, fie că vrei să bucuri de casă sau maşină sau de sănătate ca să poţi merge în concediu în Turcia sau oriunde, este acelaşi lucru şi aceleaşi motivaţii meschine de a trăi.
          Ce scopuri mărunte au tinerii din adunări a căror preocupări “înalte” sunt ce haine să mai poarte, cum să se penseze (vorbesc despre băieţi acum), cum să se mai distreze şi dacă se poate să nu facă nimic. Realizările lor spirituale cele mai înalte sunt că reuşesc să mai dea din când în când pe la adunare sau să mai iasă în faţă să cânte o cântare imitând pe toţi cântăreţii nesfinţi de care lumea-i plină.
          Ce diferenţă între ei şi un David Brainerd care a murit la douăzeci şi nouă de ani, după ani de zile petrecuţi ca misionar printre indienii nord americani, epuizat de boli şi de lupta lui în rugăciune; se ruga şi câte opt ore pe zi!
          Nu ne mai rugăm. Casa Domnului nu mai este o casă de rugăciune ci o peşteră de tâlhari, pentru foarte mulţi. Deşi este atât de multă nevoie de rugăciune. Cred că şi în această privinţă ne-am îndepărtat mult de ceea ce vrea Dumnezeu să fie.
          Mă uit la scena politică românescă. Parcă nici nu imi vine să cred că se poate întâmpla aşa ceva. Nici nu îmi vine să cred că oameni prinşi cu “mâţa-n sac” au tupeul pe care îl au şi pozează în oameni cinstiţi care luptă pentru binele poporului. Nu pot crede că am ajuns atât de jos, că au ajuns atât de jos cei ce ar trebui să aibă prestanţă şi demnitate. Pentru a-şi atinge scopurile lor şi pentru a transforma această ţară în moşia lor, a aşa cum a fost odată, nu se dau în lături de la nimic.
          Şi mă întreb: “Doamne oare chiar ne vei lăsa? Oare vei pune un jug greu peste noi din cauza lenei şi lipsei noastre de ascultare, a lipsei rugăciunii şi mijlocirii la care ne-ai chemat sau din cauza superficialităţii noastre şi a dragostei de sine pe care o avem? Ne vei pedepsi pentru că ne iubeşti?
          Dumnezeu îi vorbea odată lui Solomon şi îi spunea următoarele cuvinte (2 Cronici 7 cu 14): “Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.”
          Sunt patru principii aici peste care Dumnezeu nu va trece niciodată. Sunt patru condiţii pentru fericirea poporului Domnului, condiţii pentru binecuvântare. Cred din toată inima că Dumnezeu îşi respectă promisiunile şi dacă un milion da ani ar trebui să treacă ar fi binecuvântare peste poporul care s-ar smeri, s-ar ruga, ar căuta faţa Domnului şi s-ar abate de la căile rele.
          Cred că necazul cel mare care va veni şi toate nenorocirile mari care se vor abate peste lume nu vor fi doar din cauză că lumea a ales calea păcatului ci, mai ales, din cauză că poporul Domnului nu a mai fost ceea ce ar fi trebuit să fie. A renunţat la luptă, s-a lenevit, a devenit comod. La ce să mai ţină Dumnezeu lumea aceasta în astfel de condiţii?
          Eu văd că starea bisericii de azi este starea bisericii din Laodicea. Vă rog să observaţi contrastul puternic, extrem, între ceea ce credeau despre ei credincioşii din această biserică şi ce credea Dumnezeu despre ei. Apocalipsa capitolul 3.
17 “Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, 18 te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.
19 Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te!”
          Ei credeau că sunt foarte bine şi Dumnezeu spune că starea lor era jalnică. Iată la ce stare se poate ajunge atunci când poporul Domnului nu mai veghează şi nu mai luptă. Când rugăciunea dispare şi somnul ajunge să ne toropească şi să ne înceţoşeze ochii.
          Când Domnul Isus a intrat in Templul din Ierusalim cu un bici în mână şi a început să răstoarne mesele schimbătorilor de bani, şi-a strigat durerea spunând: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”
          În Noul Legământ se schimbă lucrurile în ceea ce priveşte Casa Domnului. La 1 Corinteni capitolul 3 citim următoarele cuvinte: 16 “Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? 17 Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.”
          Domnul Isus spunea următoarele: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el.” (Ioan 14 cu 23)
          Iar apostolul Pavel confirmă la 2 Corinteni 6 cu 16: “Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.”
          Mai menţionez doar ce scrie autorul Epistolei către evrei. Evrei 3 cu 6: “Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.”
          Din nefericire am păstrat în minţile noastre acest concept greşit despre casa Domnului şi mereu ne exprimăm într-un mod greşit şi care aduce confuzie, spunând că o clădire este casa Domnului. Şi acest lucru nu mai este adevărat decât dacă în acea clădire se adună oameni cu adevărat sfinţi, nu religioşi. Oricum clădirea nu are valoare ci omul.
          Dacă Dumnezeu a ales pentru o vreme Cortul Întâlnirii sau Templul ca loc de întâlnire cu credincioşii acum, în Noul Legământ, tot El a ales să se întâlnească personal cu fiecare om şi să locuiască în fiecare om care crede în Isus Hristos, în fiecare credincios autentic. Biserica nu este o clădire formată din pietre, din cărămizi, din mortar sau marmură ci din pietre vii, din acei indivizi dedicaţi fiecare personal lui Hristos. Ei sunt Templul lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu începe cu un individ, cu fiecare în parte.
          Prin urmare ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, dacă casa lui Dumnezeu, care suntem noi, mai este o casă de rugăciune sau o peşteră de tâlhari? Oare Domnul nostru, intrând în această casă, s-ar bucura sau ar pune mâna pe bici?
          Omul lui Dumnezeu, Leonard Ravenhill, spunea: “Dacă suntem slabi în rugăciune suntem slabi în toate”. Iar autorul epistolei către evrei ne îndeamnă: “Întăriţi-vă, dar, mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi.”

-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-