Să aşezăm amvonul la locul lui. Despre femeile-învăţător

          Poate aţi auzit povestea cu acel pastor care a dorit să facă schimbări în adunarea în care slujea. Ar fi dorit să mute amvonul într-un alt loc. Când şi-a exprimat dorinţa s-a produs mare tulburare în adunare şi credincioşii au spus: “La noi amvonul a fost acolo de când ştim şi acolo va rămâne!”.
          Pastorul a trebuit să se resemneze dar stând de vorbă cu cineva şi spunându-şi of-ul a fost sfătuit să mute amvonul cu câte un centimetru doar, la fiecare slujbă. A făcut aşa şi amvonul a fost mutat în timp, fără ca cineva să mai protesteze.
          Sunt mai multe înţelesuri în această povestire dar aş vrea să vă vă îndrept atenţia spre faptul că înşelarea vine uneori fără să ne dăm seama.
          Noi cei care ne numim credincioşi nou-testamentali, evanghelici, ne lăudăm cu faptul că numai Scriptura este ghidul nostru. Unii dintre evanghelici se şi numesc “Creştini după Evanghelie” şi deşi alţii au alte nume, toţi se laudă că sunt “creştini după Evanghelie” în învăţătură şi practică. Dar este foarte posibil că în timp, fără să ne dăm seama, s-au strecurat învăţături şi practici care să nu aibă nimic de-a face cu Scriptura. Apostolul Petru ne avertiza asupra acestui aspect. 2 Petru 2 cu 1:
          “În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.”
          Ereziile nu vin întotdeauna pe faţă, direct, ca să ne “izbească privirile” ci vin subtil şi diavolul, care este expert în a înşela, ştie acest lucru. Dacă s-ar apuca să strige în gura mare prin adunări, aşa cum o face în lume, că Dumnezeu nu există şi că Isus Hristos nu este ceea ce El a afirmat despre El că este, ar fi urecheat şi scos din adunări cu şuturi în dos, dar dacă se apucă să mute amvonul cu câte un centimetru s-ar putea să ajungă acolo unde îşi doreşte.
          Dacă vei cerceta pe fiecare credincios în parte şi-l vei întreba despre credinţa lui îţi va spune că a lui este cea mai bună. Chiar dacă îţi va da, de foarte multe, motive lipsite de consistenţă, el aşa crede.
          Vreau să vă dau un exemplu azi de cum a fost mutat amvonul încet de tot şi aproape nimeni nu mai sesizează. Nici chiar cei puşi să vegheze peste turmă.
          Într-o zi în adunare vorbeam despre faptul că în multe adunări ale pocăiţilor din Vest au fost acceptate femei ca învăţători şi chiar pastori. Spuneam atunci că unele dintre ele sunt promovate şi în România, chiar cu insistenţă, de unele canale de televiziune numite creştine, şi că o astfel de învăţătoare este prezentată pe acel canal de televiziune ca fiind “unul dintre cei mai importanţi învăţători practici ai Bibliei”. Le spuneam celor ce mă ascultau să se ferească, dar nu am dat nume.
          Mă aflam pe stradă într-o zi şi mă întâlnesc cu un credincios care m-a abordat şi mi-a spus: “Bine că te-am întâlnit! Te rog să-mi spui la cine ai făcut referinţă atunci în adunare când ne-ai vorbit despre femeile învăţător?”. A insitat mult aşa că nu am avut încotro şi i-am făcut cunoscut numele acelei învăţătoare. Atunci, mirat, mi-a spus: “Dar este învăţătoarea mea preferată! O apreciez nespus de mult!”. Iar eu l-am întrebat: “Crezi că învăţătura ei este Scripturală?” El mi-a răspuns că da, cu unele excepţii, dar toţi suntem oameni şi greşim.
          Şablonul acesta care se aude des între creştini “toţi suntem oameni şi greşim” mă supără tot mai mult cu fiecare zi care trece. Este şi acesta un mod prin care amvonul a fost mutat încet în timp. Biblia nu afirmă aşa ceva. Biblia spune că cei ce cred în Isus Hristos au fost născuţi din Dumnezeu (1 Ioan 5 cu 1 şi 4), deci au natura lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu greşeşte de cincizeci de ori pe zi.
          Tot Biblia le promite celor ce cred în Isus Hristos că “păcatul nu va mai domni asupra lor, pentru-că nu mai sunt sub Lege ci sub har” (Romani 6 cu 14). Şi tot Noul Testament vorbeşte despre faptul că credincioşii sunt o făptură nouă, care trăiesc într-o stare de har şi se află, prin Isus Hristos, deja în locurile cereşti.
          Cu toate acestea azi, peste tot în adunări, auzi că suntem oameni şi mai greşim dar Dumnezeu este bun şi ne iartă. Cei ce afirmă aceasta nu realizează că predică o altă evanghelie, iar apostolul Pavel scria la Galateni 1 cu 8: “Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”
          Efectul acestei evanghelii îl vedem azi în adunări, în starea bolnăvicioasă a multor membri, membri care sunt biruiţi de păcat şi care au ajuns să creadă că aceasta este starea normală a unui credincios. Chiar pastorul, atunci când cineva se plânge şi se mărturiseşte înaintea lui de starea lui rea şi de eşecurile lui repetate, spune că este normal să fie aşa, “că suntem oameni şi greşim, dar Domnul Isus este bun şi ne iartă”. Poate îi convine să dea un astfel de răspuns ca să-şi justifice propriile lui căderi şi neputinţe.
          Am preluat acest şablon pentru că ne-a plăcut, dar nu în Biblie l-am găsit ci în dorinţa noastră de a trăi oricum şi să mergem totuşi în cer. Şi aceasta se întâmplă nu la ortodocşi şi catolici ci la evanghelici, la cei ce se conduc “după toată Scriptura”.
          Dar să mă întorc la discuţia cu credinciosul care avea ca învăţător preferat o femeie. I-am spus:
“Dacă femeia aceasta face o slujbă atât de bună şi importantă, cum se poate aceasta dacă ea încalcă poruncile lui Dumnezeu date prin sfinţii Săi apostoli?” Iar el a părut deosebit de surprins şi m-a întrebat ce fel de poruncă încalcă?
          Aşa că i-am amintit ce i-a scris apostolul Pavel lui Timotei, atunci când îi dădea învăţături despre cum să pună în rânduială bisericile de care răspundea Timotei. 1 Timotei 2 cu 12:
“Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.”
          Când i-am citat acest verset elanul lui s-a stins şi a spus: “La aceasta nu m-am gândit”. Şi abia atunci a început să gândească, în tăcere.
          Eu am continuat şi i-am spus că nu cred că cineva poate face lucrarea lui Dumnezeu încălcând poruncile lui Dumnezeu. Şi că nu cred că acea femeie se supune soţului ei şi că atunci când vrea să ştie ceva se duce şi-l întreabă. Din moment ce ea dă lecţii credincioşilor din lumea întreagă cred că bărbatul ei apelează la înţelepciunea ei când are o nelămurire. Şi dacă mai iei în calcul că milioane de dolari intră în contul acestei femei-învăţător în fiecare săptămână, ce soţ ar mai avea curajul să o întrebe: “Ce faci ?”
          Pentru că banii intră gârlă în conturile ei nu este de mirare că-i găseşti cărţile şi în România şi le găseşti gratuit iar dacă intri pe Internet, pe site-ul celor ce o promovează, vei găsi numai cuvinte de apreciere din partea “credincioşilor”.
          Mi-am dat mai bine seama de pericol peste câteva zile când, la o nuntă fiind şi având timp de discuţii, am intrat în vorbă cu o soră care mi-a spus şi ea cât de mult o apreciază pe această învăţătoare şi cât de mult înseamnă pentru ea, care se luptă cu singurătatea, emisiunile TV de pe acel canal de televiziune despre care vorbeam.
          După ce i-am spus şi ei ce afirmă cu hotărâre Scriptura despre acest fel de “slujire” şi după ce am întrebat-o cum poate acea femeie să slujească încălcând poruncile Scripturii, sora a căzut şi ea pe gânduri şi mi-a mărturisit că se întâmpla ceva ciudat atunci când a început să se uite la emisiunile care o promovau pe această femeie. Mi-a spus că, la început, ceva o irita şi îi spunea să oprească televizorul dar era şi ceva ce o atrăgea. Femeia – învăţător are ceva în vorbirea ei care atrage şi o face să fie interesantă.
          I-am spus că sunt convins că Duhul Sfânt o atenţiona să nu se uite dar ea a cedat firii de care era sedusă şi atrasă. În final a înţeles şi mi-a spus că se bucură că am discutat şi că nu se va mai uita la acele emisiuni de televiziune. Iar eu m-am bucurat din toată inima de hotarârea ei. Am îndemnat-o să se zidească aşa cum au făcut toţi sfinţii lui Dumnezeu de-a lungul a două mii de ani: prin rugăciune, citirea Scripturii şi părtăşia cu sfinţii lui Dumnezeu. Dacă s-a putut două mii de ani fără televizor şi femei – învăţător înseamnă că se poate şi acum.
          Sora mi-a mai mărturisit că, din câte ştie ea, mulţi alţii se uită la aceste emisuni şi le apreciază foarte mult.
          Ce m-a uimit pe mine este cât de uşor renunţă cei ce se numesc credincioşi la principiile Scripturii. Stau să mă întreb dacă citesc Scripturile? Iar dacă le citesc, şi cred că totuşi le mai citesc, cum de nu iau seama la ele? Ne lăudăm, aşa cum spuneam, că noi ne conducem doar după Scripturi, dar constat că pur şi simplu ignorăm Scripturile. Dacă o poruncă atât de clară cum este cea din 1 Timotei 2 cu 12 este neglijată atât de uşor cum să mai nădăjduim noi că Dumnezeu ne va conduce şi ne va descoperi profunzimea adevărurilor Sale şi că vom fi oameni mari şi maturi din punct de vedere spiritual? Noi arătăm în felul acesta că nici la lapte nu am ajuns, de unde hrană tare?
          Azi evanghelicii nu se mai călăuzesc după Scripturi ci după ceea ce la place. Mă aştept în orice moment să apară un învăţător care să se declare homosexual dar care să-i atragă pe oameni la el ca un magnet printr-o carismă care, evident, nu vine de la Duhul Sfânt, dar îi va fi atribuită Lui.
          Îmi aduc aminte că îmi povestea cineva că a fost la o întâlnire cu un “mare învăţător” care este şi proroc. La un moment dat în învăţătura lui acel “învăţător-proroc” spunea, referitor la învierea morţilor, că lucrurile nu stau chiar aşa cum credem noi, credincioşii de rând. Lui Dumnezeu i-a descoperit că lucrurile stau cu totul altfel, e o taină. Cum şi-ar putea imagina oamenii că cei ce au murit de mii de ani şi au ajuns pe fundul mărilor şi au fost mâncaţi de peşti vor mai învia cândva? Nici vorbă de aşa ceva! Dar lui (!) Dumnezeu i-a descoperit că acolo în cer fiecare dintre noi are o clonă care va fi activată atunci, la ceea ce Biblia numeşte “învierea morţilor”.
          Acum, dacă n-aţi făcut stop cardiac, ţineţi-vă bine! Încă acel “învăţător-proroc” mai are credit din partea celor ce l-au ascultat dând această “învăţătură” (şi altele asemenea ei) şi aleargă după el, considerându-l omul lui Dumnezeu!
          Să nu credeţi că vouă nu vi se poate întâmpla. Se poate întâmpla oricui care nu veghează. În cartea Apocalipsa, la capitolul 2, găsim o mustrare a Domnului Isus faţă de Biserica din Tiatira:
19 „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.
20 Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
          Vă rog să notaţi că această biserică se putea lăuda în multe aspecte. De fapt Domnul Isus Însuşi o apreciază pentru faptele ei, fapte despre care spune că sunt mai multe la urmă decât la început! Comparativ cu Biserica din Efes, care este mustrată pentru lipsa ei de dragoste şi chemată la “faptele dintâi” (Apocalipsa 2 cu 4: “Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. 5 Adu-ţi, deci, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi.”), biserica din Tiatira avea, la urmă, fapte mai multe ca cele dintâi! Apoi avea dragoste (câte biserici o mai au?), avea credinţă (sunt convins că era vorba despre adevărata credinţă, cea dată sfinţilor odată pentru totdeauna, tot mai rară azi), slujea într-un mod deosebit şi era lăudată şi pentru răbdarea ei!
          Iată însă că această biserică, apreciată pentru fapte, credinţă, slujbă şi răbdare acceptă o prorociţă falsă să amăgească pe membrii adunării să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor! Şi nu se ia atitudine împotriva acestei femei însemnată cu fierul roşu al păcatului şi desfrâului!
          Mă întreb: oare ce o fi fost în mintea credincioşilor din Tiatira? Cum au văzut ei activitatea Izabelei? Poate au fost impresionaţi de darul care îl avea, era prorociţă. Poate că a avut descoperiri impresionante care i-au pus în uimire pe credincioşi, aşa cum se spune azi vorbea cu “Da şi Amin”. Şi când a început să facă un drum păcatului şi să-i îndemne pe credincioşi înspre păcat nimeni nu a mai îndrăznit să se atingă de “unsul Domnului”. Chiar dacă păcatul era evident. Le-a fost frică să nu fie trăzniţi. Scriptura, Cuvântul Domnului, nu a mai avut pentru ei nici o relevanţă. Nu a mai fost autoritatea finală după care să judece lucrurile. Şi, lucru de notat, nu erau nişte credincioşi de doi bani, superficiali şi leneşi.
          Observ că şi azi se întămplă la fel în multe locuri. Suntem impresionaţi de daruri, de carisma cuiva sau ne lăsăm conduşi de dorinţele noastre fireşti şi nu lăsăm să judece, ca ultimă autoritate, Scriptura.
Aşa că întreb: Mai înseamnă ceva Scriptura pentru noi sau o folosim doar pe post de talisman? Mai găsim noi în Scripturi fundament pentru credinţa noastră şi îndrăznim noi să acuzăm şi să respingem tot ceea ce intră în contradicţie cu Scriptura? Realitatea spune singură că nu. Amvonul a fost mutat încet în timp şi nimeni nu mai sesizează.
          Acum, că am deschis acest subiect, realizez că sunt multe alte aspecte şi practici în viaţa de credinţă a celor ce se numesc credincioşi evanghelici (pe ceilalţi îi lăsăm cu ale lor şi bunul Dumnezeu să aibă milă şi de ei) care nu mai sunt conform Scripturilor dar pe care le atribuim dreptei credinţe cu care ne lăudăm. Şi, dacă Domnul va voi, vom vorbi despre ele. Dacă aţi sesizat şi voi astfel de aspecte şi vreţi să mă ajutaţi să-mi scrieţi pe adresa danbercian@gmail.com. Să aşezăm amvonul la locul lui.
-::::: Arhivă EDITORIAL :::::-