Pe lângă o casă omul adună tot felul de lucruri, uneori prea multe. Aveam şi eu adunate mai multe cutii cu lac pentru lemn, de diferite nuanţe şi incolor. Şi când am timp mai lucrez una şi alta, mai repar câte ceva, mai fac ceva nou. Am cumpărat vreo două cutii cu astfel de lac acum în primăvară când am renovat câte ceva pe lângă casă dar mai aveam şi altele, nefolosite, de prin toamnă. Când am deschis o astfel de cutie am constatat că în ea nu se afla ceea ce scria pe etichetă. Eu doream o anumită nuanţă iar în cutie era altă nuanţă. Se făcuse o greşeală la ambalare. Am luat cutia cu lac şi am trecut pe la magazinul de unde o cumpărasem pentru a o schimba. Aşa cum încă mai găsim pe la noi oameni obişnuiţi cu felul de a face comerţ moştenit din vremurile de tristă amintire, vremuri care au de-a face cu comunismul, aşa am dat şi eu peste o doamnă foarte hotărâtă şi încruntată. Mi-a analizat cererea cu suspiciune, apoi cutia în cauză. În final a triumfat spunându-mi că ceea ce i-am dus eu ei nu mai au în stoc de o vreme. Cutia în cauză avea o formă deosebită de cutiile noi pe care le aveau acum la vânzare. Mi-a spus că nu îmi poate schimba cutia cu lac pentru că este cumpărată de mai multă vreme, nu recent. După ce m-am uitat şi eu la forma cutiilor i-am dat dreptate şi cred că era dintre cutiile pe care le cumpărasem în toamnă şi nu le folosisem până acum. Nu este atât de importantă cutia cu lac şi refuzul vânzătoarei de a mi-o schimba ci un alt aspect la care vreau să ajung. În toiul discuţiei noastre, discuţie care s-a purtat în termeni de amabilitate, cu toată suspiciunea şi reticenţa doamnei, la un moment dat, atunci când a descoperit că îi prezentasem o cutie diferită ca formă de cele pe care le aveau acum la vânzare, doamna a jubilat victorioasă şi mi-a spus: „Domnule! Suntem în Săptămâna mare! Mi-e frică de Dumnezeu să te mint tocmai acum!” Şi cu asta neînţelegerea a luat sfârşit. Ce contraargument ai putea avea la o astfel de replică?
Mie mi-a folosit această discuţie, chiar dacă nu am rezolvat problema aşa cum crezusem eu că ar fi corect, pentru că mi-am adus aminte de cineva care spunea că noi oamenii facem o greşeală mare atunci când despărţim sacrul de profan. Şi această despărţire este şi sursa multor noastre frământări şi necazuri.
Dumnezeu nu doreşte să fie aşa. Viaţa unui adevărat credincios ar trebui să se desfăşoare întotdeauna în acel spaţiu al sacrului. Apostolul Pavel scria la Coloseni 3 cu 23: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.” Şi la 1 Corinteni 16 cu 14 scria: „Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste!”
Necazul nostru este că noi credem că putem despărţi lucrurile. În general facem cam tot ce vrem şi uneori, mai des sau mai rar, încercăm să facem ceea ce credem că îi place lui Dumnezeu. Aşa este cu mersul la biserică, cu făcutul unor fapte bune, cu sărbătorile pe care le ţinem şi cam cu tot ceea ce ţine de viaţa religioasă. Mulţi oameni cred că a merge la biserică duminica este o adevărată faptă de vitejie spirituală şi, pe bună dreptate, cred ei, Dumnezeu ar trebui să le dea o diplomă sau o medalie pentru că fac acest lucru. Să nu fiu înţeles greşit. A merge la biserică, cum ne-am obişnuit să spunem, este un lucru bun. Nu este creştin adevărat care să aibă o biserică şi el să nu meargă în acel loc ca să se întâlnească cu membrii acelei comunităţi, scopul fiind ca împreună cu ei să se închine înaintea lui Dumnezeu, aducându-I laude şi mulţumiri pentru dragostea Sa. Problema tinerilor mai ales este că nu se mai duc pe la biserici decât foarte rar. Interesul lor pentru cele duhovniceşti este tot mai scăzut. Aceasta este o mare tragedie. Dar problema lor vine şi din cauza celor ce mai merg pe la biserici din când în când însă nu-şi trăiesc toată viaţa în acest spaţiu al sacrului, adică în prezenţa lui Dumnezeu. Ei sunt duplicitari cu viaţa lor şi nu sunt un model demn de urmat de către cei mai tineri. Religia (şi nu relaţia cu Dumnezeu) le caracterizează viaţa şi Dumnezeu nu este pentru ei altceva decât o noţiune confuză şi abstractă, greu de explicat şi de definit, care nicidecum nu te atrage, dimpotrivă.
După ce am meditat asupra acestui aspect am ajuns la concluzia că cei ce despart sacrul de profan, cei ce merg din când în când pe la biserici, care mai fac din când în când câte o faptă bună, care spun că există Dumnezeu dar care nu Îl onorează pe Dumnezeu cu toată viaţa lor, sunt de fapt duşmani ai adevăratei credinţe, poate mai mari decât ateii. De ce spun asta?
Dacă vom cerceta vieţile adevăraţilor credincioşi consemnate în Biblie sau în istoria acestei lumi, vom constata că aceştia erau caracterizaţi de o pasiune arzândă pentru Dumnezeu şi nu doar din când în când ci în toată viaţa lor lor, în fiecare clipă a vieţii lor. Ei au transformat lucrurile obişnuite ale acestei vieţi în adevărate acte de cult. Munca era pentru ei o închinare, odihna era pentru ei o închinare adusă Creatorului şi fiecare aspect al vieţii era o jertfă de laudă şi mulţumire la adresa lui Dumnezeu. În Franţa, în jurul anilor 1350, a trăit cel ce a fost numit Laurenţiu al Învierii, un călugăr carmelit. Acesta spunea că atunci când îşi pregăteşte mâncarea, prăjind câteva ouă, face din aceasta un adevărat act de închinare şi este copleşit de bucuria prezenţei Mântuitorului iar dacă nu mai ştie ce să facă pentru slava lui Dumnezeu atunci ridică un pai de jos pentru gloria lui Hristos. Apostolul Pavel făcea la fel şi multe exemple de acest fel putem da. Din nefericire cele mai multe se leagă de trecut iar azi rar găsim aşa ceva. Azi am amestecat lucrurile iar credinţa, sau Dumnezeu chiar, nu este altceva decât un accesoriu necesar în vremuri de restrişte, ceva bun atunci când treci prin încercări. Nu mai este de fel o pricină a bucuriei, un sens şi o motivaţie de a trăi.
Este adevărat că la această stare deosebit de rea şi de păguboasă, care nu poate duce în final şi în timp decât la apatie şi la părăsirea credinţei, au contribuit şi mai marii religioşi care nu au cultivat această dragoste de Dumnezeu în inimile oamenilor şi care le-au dat de înţeles că mersul la biserică şi aprtenenţa la o biserică le poate rezolva problemele, atât de natură spirituală cât şi de orice alt fel. Contrar a ceea ce învaţă Scriptura şi Dumnezeu, li s-a spus oamenilor, chiar dacă nu direct, că Dumnezeu este mulţumit şi cu puţinul pe care i-L dăm, că ne putem împărţi viaţa în două felii: una mare pentru noi în care putem face tot ce vrem şi una mică de tot pe care i-o dăm lui Dumnezeu, fără nici o bucurie, doar din obligaţie.
Mă gândeam la stimata doamnă de la magazin şi la mândria cu care îmi spunea că în Săptămâna mare nu şi-ar permite să mă mintă. În rest… ce să înţeleg? Că ar trebui să merg la cumpărături sau să fac afaceri doar în Săptămâna mare? Oare doamna ar fi mulţumită dacă soţul ei nu ar înşela-o numai în Săptămâna mare şi ca un bonus şi înainte de Crăciun? Cu siguranţă că nu. Dar cei mai mulţi credem că Dumnezeu trebuie să fie, că Lui îi ajunge şi atât. Trăim cum vrem şi apoi venim batjocoritori înaintea lui Dumnezeu de Paşte şi de Crăciun aducându-i resturile care au mai rămas din vieţile noastre irosite şi trăite în totală rebeliune faţă de Dumnezeu. Aceasta nu este credinţă ci duşmănie cu Dumnezeu, revoltă împotriva Lui, sfidarea Lui, necinstirea Lui.
Au fost sărbătorile de Paşte. Cred că aţi observat că bisericile au fost pline doar în dimineaţa de Paşte. Două ore. În rest a cam bătut vântul prin biserici sau adunări. Unde să fi fost creştinii? Eu cred că şi-au tăiat o porţie grozavă de trai lumesc şi păcătos, liniştiţi însă că şi lui Dumnezeu i-au dat, de data aceasta, o feliuţă, considerabil mai mare ca în restul anului când nu prea i-au dat nimic.
Mă întreb câţi dintre noi am împlinit porunca lui Dumnezeu dată prin apostolul Pavel şi pe care o găsim la 1 Corinteni 10 cu 31: „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu.” ? Câţi am împlinit-o de aceste sărbători de Paşte pentru-că în restul anului ce să mai zicem?…
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
Comment