Au trecut sărbătorile de iarnă şi ceea ce putem constata este faptul că oamenii cunosc tot mai puţin ce înseamnă a sărbători. Accentul cade aproape în totalitate pe satisfacerea poftelor cărnii. Până şi ceea ce numim spiritual tot în acest sens îl folosim: să ne simţim bine. Mergem la biserică în perioada acestor sărbători ca să ne simţim bine, adică pentru a ne linişti cugetul că am făcut ceva şi pentru suflet.
Am constatat că oamenii vorbesc despre Dumnezeu, dacă mai vorbesc, dar nu cunosc aproape nimic despre El. Din felul în care trăiesc am dedus acest lucru. O cunoaştere a lui Dumnezeu reală produce oameni noi, schimbaţi după chipul Lui. Ceea ce nu se prea vede azi.
La 20 de ani după aşa zisa cădere a comunismului în România constat că românii au rămas în întunericul adus de comunism peste ţară, în necunoaşterea lui Dumnezeu, chiar dacă pe buze mai au Numele Lui.
O vreme noi, românii, şi alţii care au făcut parte din blocul comunist, ne-am cam obişnuit să spunem că nu există Dumnezeu. Şi totuşi din masa aceea imensă, din corul acela imens, condus de “marele dirijor” şi acoliţii lui, ai sistemului satanist-comunist, din când în când, câte un glas timid se auzea în momentele de respiro al sinistrului cor: “Există DUMNEZEU!”.
Era, desigur, repede redus la tăcere. Unii se bucurau că marşul funebru se mai întrerupea din când în când cu astfel de sunete muzicale, alţii nu le auzeau, alţii credeau că visează. Dar câinii de pază ai sistemului vegheau cu atenţie şi opreau orice ar fi putut contrasta cu imensul cor.
Scenariul era mereu acelaşi, ne cam obişnuisem cu el: o masă mare compusă din indivizi depersonalizaţi, cu creierele spălate în apele murdare ale ideologiei de partid, fricoşi şi laşi, care, de frică să nu piardă raţia de pâine şi marmeladă cântau cântece sinistre, despre personaje sinistre. Şi în toată această nebunie se mai afla câte un glas care cuteza să cânte nu după partitura ce-o avea în faţă ci mânat de ceva ce venea din adâncul inimii lui sau poate din înaltul cerului, un cântec ce îl mai auzise cândva şi de care îşi mai aducea aminte. Cânta atât de frumos şi de scurt că tare bine semăna cu un cântec de privighetoare. Apoi nu se mai auzea dar începea altul, şi altul, ca un ecou ce se stingea în depărtare şi care revenea sfios.
Spuneam că nu există DUMNEZEU dar ştiam că există. Desigur, eram vânduţi şi laşi, colaboratori, dar în sinea noastră, aşa ca şi clericii de atunci şi de azi, ne găseam scuze. Că o facem pentru binele celor din jur, al familiei, poate chiar Îi facem un serviciu lui DUMNEZEU. O parte din noi spunea “da”, cealaltă spunea “nu” şi nici nu-i sigur că mai ştiam când să zicem da şi când nu. Aşteptam să ne spună alţii, ca să nu ne încurcăm.
A venit însă vremea când dirijorul a fost împuşcat, corul s-a împrăştiat şi câinii s-au apucat de alte afaceri iar noi ne-am trezit liberi. Liberi să murim, liberi să trăim, liberi să alegem ceea ce ne spun alţii că e bine, liberi să cântăm. Şi am dorit să cântăm cântecele acelea frumoase pe care le auzeam din când în când. Dar nimeni nu mai ştia melodia. Rămăsese în schimb versul: “DUMNEZEU”. Şi pentru-că atâta vreme nu am avut voie să cântăm am dorit, totuşi, să cântăm şi noi. Pentru-că nu mai ştiam melodia am pus pe versurile cunoscute tot felul de melodii. Suna atât de fals, vocile nu se potriveau, nu se armonizau, totul era în disonanţă, nu prindeam tonalitatile potrivite, cântam după ureche, o ureche spartă de atâtea melodii stridente. Şi deşi nu ne pricepeam am continuat să cântăm. Tot mai tare. Şi mai tare. Volumul la maxim. Şi fără să ne dăm seama, sau poate nu ne-a păsat, am ajuns să răgim pe melodiile vechiului dirijor: “EXISTĂ DUMNEZEU!”.
Nu se potriveşte însă, nimeni nu se bucură de aceste cântece. Oamenii ar vrea să se bucure dar nu pot. Ceva nu îi lasă. Unii chiar cred că sunt ei de vina. Dar de vină sunt cântăreţii: cântă fals.
Cei ce odată îşi ridicau cu curaj glasurile nu mai sunt. Nu mai sunt în viaţă sau nu mai sunt lăsaţi să cânte. Cântă în schimb în locul lor cei ce odată le-au spus să tacă, cei ce i-au vândut câinilor de pază, cei ce i-au tămâiat cu tămâia trădării şi care niciodată nu au cântat frumos.
Avem versurile (DUMNEZEU) dar s-au pierdut partiturile, s-a pierdut melodia. Şi nu-i mai urât şi mai sinistru decât să canţi despre DUMNEZEU pe melodiile duşmanului Lui.
Ce ne facem?
Mai întâi să facem linişte în jurul nostru. Toţi strigă, toţi sunt agitaţi. “dumnezeu” este cuvântul pe care-l folosim la grămadă, de la preşedintele ţării la Gigi şi Vadim, de la copilul de clasa I-a la pensionarul ce pierde vremea în parc. Avem versul dar n-avem melodia.
DUMNEZEU, Dumnezeu sau dumnezeu, încercam toate combinaţiile posibile. Dar sună fals.
Să facem linişte deci. După ataţia ani de gălăgie infernală, să facem linişte. Poate aşa vom reuşi să prindem melodia. Poate vom reuşi să-L auzim pe DUMNEZEU Însuşi cântând. Că numai El mai ştie melodia. Să auzim din nou cântecul acela care ne linişteşte inima şi după care tânjim cu toţii şi pe care cu toţii l-am pierdut în vacarmul creat de cel ce nu iubeşte cântul.
Nu-i uşor pentru cine se pricepe la cânt să asculte un afon cântând. Şi care se şi crede cântăreţ. Oare cum ascultă DUMNEZEU cântările noastre? Oare este sătul de ele până peste cap? Oare cântările noastre “Există dumnezeu!” îi fac pe cei din jur să tresalte de bucurie şi îi trezesc din somnul adormirii sau îi fac să-şi pună dopuri în urechi sau să caute alte cântări, tot despre dumnezei?
Haideti să nu mai cântăm o vreme. Să stăm pe genunchi până vom găsi melodia potrivită. Abia apoi să îndrăznim.
A cânta, adică a vorbi despre DUMNEZEU nu-i lucru uşor dar dacă n-o vom face noi cântul se va pierde, oamenii vor fi trişti. Dar la fel de mare rău se va întâmpla dacă ei vor învăţa de la noi un cântec fals. A spune că nu există DUMNEZEU nu-i un lucru înţelept pentru cei ce au fost creaţi de El. Dar a vorbi despre El, a cânta despre El ca şi cum n-ar fi, e curată nebunie.
Şi eu mi-am dorit să cânt. Să cânt frumos. Aveam versul, DUMNEZEU, şi nu aveam melodia. Şi am căutat-o în urmă, la cei ce au cântat cândva, puţini. Am căutat să descifrez frânturi de partituri rămase de la cantăreţii albiţi de timp şi har. Am căutat în Cărţile Vechi dar preţioase, aruncate acum la gunoiul omenirii şi parcă ceva începea să se audă. Tot mai clar şi mai clar şi mai clar până când a izbucnit din inima mea ca un torent: ISUS HRISTOS!
Acum am versul: DUMNEZEU dar am şi melodia: ISUS HRISTOS!.
Notaţi repede melodia, să n-o uităm din nou! Notaţi repede melodia până când nu vine crivăţul Siberiei veşnice! Notaţi-o în inimă direct şi fie ca numai dacă ne va smulge cineva inima din piept să o mai pierdem.
Publică un comentariu